Continuu a crede că este o onoare a fi invitat să participi, fie și din postura de simplu auditor, una care deocamdată e de o oportunitate necesară (mie, mai întâi – n.m., I.P.B.), la „Gala Poeziei Române Contemporane”, ediția probabil a XII-a, al cărei moderator e Nicolae Manolescu. Urmând a se desfășura la Alba-Iulia, în organizarea Uniunii Scriitorilor din România și a Ministerului Culturii, deci inclusiv a Filialei Alba-Hunedoara a U.S.R., cum mi-s membru în componența ei din 2020, invitat fiind de președintele Cornel Nistea și de poetul Mircea Stâncel, am acceptat a fi de față în zilele de 8 și 9 iulie 2022.
Partenerii de rigoare au fost (ceea ce mi s-a părut firesc – n.m., I.P.B.) Consiliul Județean Alba, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”, Alba, Primăria Municipiului Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii Alba Iulia. O să apelez eu însumi la oficialitățile și instituțiile similare din Gorj pentru a realiza propriu-mi proiect cu prilejul celei de-a XXVI-a ediție a Atelierului Național de Poezie „Serile la Brădiceni”. Sper să nu mă izbesc de niște nefericite refuzuri!
Momentele muzicale au aparținut lui Dan Liviu Cernat (la vioară / și lui Cristian Alexievici (la pian). Considerațiile critice le-am rostit Răzvan Voncu și Cristian Pătrășconiu. Personal, eu le-am receptat fiind oarecum prea scurte (și prea sumare – n.m., I.P.B.) dar – cum această obiecție este o „cutumă” de-a mea – rog a nu mi se, neapărat, imputa; căci, probabil, publicul larg (masa de ascultători benevoli, ci nu adusă cu arcanul – n.m.) le-a considerat suficiente. Au citit deci din operele lor urmăritorii mari poeți: Adrian alui Gheorghe, Ioan Es. Pop, Nichita Danilov, Vasile Dan, Ioan Moldovan, Hanna Bota, Markó Béla, Ion Mureșan, Marta Petreu, Nicolae Prelipceanu, Ioan T. Morar, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu. După acest preambul sec și cam expeditiv, intru rapid în redactarea reportajului despre eveniment, cel mai semnificativ al anului la o adică întrucât se numește, în subsidiar, „Lista lui Manolescu”, tradusă în termeni expliciți, practic au compărut în context cam cei mai importanți poeți români de ieri și de azi; însă din perspectiva-mi mult mai generoasă, îmi permit să-mi exprim opinia că ar fi trebuit să fie înscriși cel puțin încă pe atâția; ca de pildă: Mircea Bârsilă, Ion Pop, Mircea Petean, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Lazăr Popescu, Cassian Maria Spiridon, Aurel Ștefanachi, Adrian Popescu, Mircea Stâncel, Coman Șova, Horia Bădescu, Marius Marian Șolea, Mircea Dinescu, Șerban Foarță, Ion Mircea, Robert Șerban, Nicolae Coande, Spiridon Popescu, Adrian Frățilă, Mircea Cărtărescu, George Vulturescu, Florian Copcea.
Recurg, silit de împrejurări, la a-mi pune o urgentă întrebare: poetul român mai este el actualmente o instituție măcar națională dacă nu internațională? În România (chiar și în Europa) categoric nu; am această nenorocită de convingere pe care mi-o pronunț răspicat, franc, dar cu irepresibilă durere dătătoare ce-i drept de inerente reproșuri la adresa tuturor guvernărilor de după 1990.
Neclintit ca un far, implantat într-o stâncă asaltată de o mare în furtună, eu personal cunosc în Târgu-Jiu doar câteva persoane care ar cumpăra din librărie (ori cumva de printr-un anticariat – n.m.) sau de la autorul însuși cu ocazia unei lansări (autograful fiind mai scump la preț decât volumul ca atare – n.m.), vreo carte de versuri.
De altfel, în librăriile din Târgu-Jiu vin rar (și extrem de puține, tocmai din motivul denunțat mai sus – n.m.) cărți / antologii de poezie. Ca să nu mă revolt de-a binelea, când mă repoziționez, supărat pe miniștrii de la Învățământ, Educație, Cercetare etc., denunțând o realitate „promovată” de ei cu stupidă încăpățânare. Scriitorii români, de ceva vreme, specialiștii în pedagogie, psihologie, management educațional etc., nu mai au voie să aibă întâlniri cu eventualii doritori a le achiziționa aparițiile editoriale, desigur orientați de profesorii și părinții lor. Astfel că interdicția de a avea acces în școli, licee, universități mi se pare efectiv dușmănoasă, neproductivă și aberantă. De exemplu, iată-mă pe mine, pe doamna Elena Roată, pe George Drăghescu, stând cuminți la rând ca să cumpărăm, în foaierul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, noile cărți ale unor maeștrii ai culturii mondiale precum Matei Vișiniec sau George Banu. Vorba domnului academician Nicolae Manolescu, ministrul Sorin Câmpeanu a izbutit ceea ce nici Nicolae Ceaușescu nu reușise (Slavă Domnului! – n.m.): să distrugă programele, să batjocorească și manualele școlare (ca de pildă cele de română și istorie ori de literatură universală – n.m.); să împingă școala pe un făgaș greșit, pe un drum catastrofal (aici invoc o altă vorbă: a lui Petre Țuțea din „Între Dumnezeu și neamul meu” – n.m., I.P.B.), s-o prăvălească într-o fundătură neverosimilă; învățământul este acum jalnic de-a dreptul și condus de niște „îngrămădiți” pseudointelectuali (unii dintre ei instalați și ca… prefecți ori ca primari – n.m.).
Astfel că – în pofida unor liniștitoare aparențe – nici pe 8 iulie la Casa de Sticlă a Muzeului Național al Unirii din Alba-Iulia – nu s-au îmbulzit cine știe ce mulțime pasionată de poezie, înaltă, civică, patriotică, postmodernă / transmodernă / neomodernă, etică ori estetică, transreligioasă / transculturală ș.a.m.d. Au venit niște frumoase domnișoare eleve, eventual studente, ca s-o înconjoare cu nereținută bucurie pe Ana Blandiana, dar… aproape cam atât. Și să-i solicite niște autografe pe niște cărți de-ale ei mai vechi ori mai… noi. Pe ceilalți poeți de pe lista lui Nicolae Manolescu, tinerii, adulții, doamnele n-au catadicsit să-i asalteze cu admirația cuvenită, să le transgreseze spațiul intim cu insistențele lor de a dialoga despre „capodoperele” recitate pe-o scenă improvizată între niște vechi coloane romane în incinta „Principia”. Când îmi amintesc ce-a zis poeta Ana Blandiana, mă cutremur: „Doamne, câtă literatură conținem noi! Iar poetul e superlativul artei de a fi scriitor!”
Pe întinderea acusticovizuală a celebrei Gale mi-am consemnat câteva impresii la cald pe care prelucrându-le postfestum pot oferi în continuare o metasinteză.
Adrian Alui Gheorghe e un reprezentant al ramurii moldove a generației optzeciste. Acesta este un textualist democratic care atinge religiosul, stilul înalt fiind de un metaforism obscur. Ioan Es. Pop a afirmat că pentru el cărțile sunt păcatele sale și unica lui postumitate.
Obsesia lui este resacralizarea poeziei existenței; ca atare scrie cât de adânc este conștient că trebuie să scrie; de ce-ar mai trăi treptele vieții, dacă n-ar fi regăsit drumul spre cer? Nichita Danilov are miez liric, sentimentul intens al unui dincolo; ca egiptenii în piramidele lor cu mereu stranii hieroglife; volumul său ontologic „Peisaj cu înger la fereastră” e într-adevăr monumental. Vasile Dan practică poezia ca argument în viață și pentru viață, pentru societate; e un lirician discret, atent, generos, maestru al cartografierii invizibilului. Ioan Moldovan rămâne același poet mătăsos al expresiei distilate; descoperind răul din spatele cuvintelor, vidul, neantul, simultan le anihilează efectul oripilant. Hanna Bata e de o melancolie gravă îndurerată. Gabriel Chifu se găsește în schimbare de paradigmă; funciarmente un neoromantic, un heraclitic, e totodată de un naturalism livresc, de o poetografie deschisă, cu benefice influențe dinspre uriașa literatură europeană. În prezent se înfățișează ca un poet înțelept și ca un reflexiv, ușor amărui însă vizionar, care vede lucrurile din perspectiva eternității. Markó Béla e un poet politician, un militant civic, un pacifist, care pledează pentru salvarea Europei azi împroșcată cu lacrimi și sânge și îngrozită de numărul mare de refugiați ucrainieni plecați într-un exil ostracizant. Ion Mureșan este același poet enigmatic, neoexpresionist, cerebral și riguros. Am avut surpriza unui poet echinoxist, adept al jocului intelectual, al dresajului trăirilor ucigașe.
Marta Petreu posedă aceeași voce puternică răzbătătoare a atmosferei deja încărcate de modele literare persistente în memoria colectivă, în acest fel sculând asistența din ușoara suficiență de sine.
Poemele mai noi ale lui Aurel Pantea au crescut în hău dar grație redescoperirii lui Dumnezeu și-au proiectat vigilența într-o rostire catharctică. Nicolae Prelipceanu a evocat câțiva excepționali poeți dispăruți și pe nedrept uitați. Mihail Ursachi, Marius Robescu, Ion Stratan. Poema citită de el „Oasele poeților” îi evocă pe Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, I.L. Caragiale; rezum impresionat poema: poeții sunt și ei ființe biodegradabile dar oasele lor au supraviețuit morții ca să ne transmită ceea ce n-au comunicat când aveau pe ele carne: limba lor literară încă necunoscută.
Liviu Ioan Stoiciu are pasiunea scrisului și a cititului, iar scrisul e pentru el o pavăză, o armă, o armură, o cronică, o insurgență permanentă, dar și o meditație urgențială. Ioan T. Morar s-a relevat același posesor al unei sete nemaipomenite de a-și lectura poemele (din „Când plouă mă numesc altfel” – o carte superioară despre care am în curs de redactare un amplu escostudiu – n.m., I.P.B.) unui public, oricare ar fi el, ba chiar interpretându-și textele formidabile cu un talent actoricesc (pe care, țin să subliniez, l-au arătat toți componenții, „listei lui Manolescu – n.m., I.P.B.). Pentru Ioan T. Morar devine predilectă înclinația spre psalm, căci el este un poet profund transreligios dând cu succes oricând o lecție de, „arheologie” despre dacogeți (și de hermeneutică transmitologică despre zei în general și despre cultul strămoșilor în special). Horia Gârbea a citit fermecător și patetic, jucăuș și cu o prezență scenică remarcabilă din „Trecutul e o sărbătoare”. Ana Blandiana a încheiat, cu sensibilitatea-i caracteristică, menționând că poezia nu trebuie să strălucească ci să lumineze.
O relatare de Ion Popescu-Brădiceni
