Sub impresia unei recente lecturi a cărții ,,Din viața familiei Ion C. Brătianu”, ediția a III-a., revăzută și apărută la Editura Humanitas, 2013, București, autoare Sabina Cantacuzino, încercăm să ne adunăm gândurile şi să le focalizăm asupra Dinastiei Brătienilor, poate printre cei mai de seamă oameni politici pe care i-a dat România, a căror viață a fost un sacrificiu continuu. Aflați mulți ani la cârma țării, în calitate de prim-miniștri sau miniștri și-au îndeplinit cu sfințenie nobila misiune. S-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Ion C. Brătianu (1821-1891). Cartea e prefațată de Elisabeta Simion și se deschide cu o ,,Închinare Părinților, soțului și fraților mei morți: Prin evocarea unui scump și mândru trecut, am retrăit cu voi o viață de iubire și încredere. Vă mulțumesc că mi-ați înseninat ultimii mei ani și vă rog de iertare că n-am putut să vă zugrăvesc mai bine icoana, spre pildă și îndemn pentru cei tineri și cei mai mici din neamul nostru. Fiecare din aceste pagini m-a apropiat de voi, ca în liniște să vă urmez.”
A voastră, Sabina, Florica, 1921 aprilie
București, 1933 mai
Autoarea Sabina Cantacuzino cu numele adevărat, Elena, a fost luată drept fiica cea mai mare a lui Ion C. Brătianu, pentru că prima odraslă a lui Ion C. Brătianu a fost Florica, decedată numai la 3 ani. Sabina, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, de tânără, a iubit teatrul, muzica și artele plastice. Nu urmează studii superioare, dar și-a format o cultură superioară, solidă, prin mediul familial și cercul de prieteni, prin călătorii în centre culturale ale lumii. Ministrul Instrucțiunii, C.I. Angelescu, referindu-se la Sabina, a spus: ,,Rareori se poate întâlni o femeie cu o personalitate mai bine conturată, cu o cultură armonioasă și mai completă ca dânsa. Tot ce era cunoaștere o interesa, tot ce era frumos o mișca.” S-a distins prin acțiuni caritabile. Cartea scrisă de Sabina Cantacuzino, încadrată în memorialistică, urmărește aproape zi cu zi viața Brătienilor, oameni iubiți între ei prin încredere și tradiție, care și-au sacrificat viața aceluiași ideal nobil îndreptat spre binele țării. Lor li se alătură rudele și cercul de prieteni. Ion C. Brătianu este al cincilea copil al lui Constantin (Dincă) Brătianu (1768-1844), unul dintre demnitarii de seamă ai județului Argeș, deputat ales în Adunarea Obștească a Țării Românești; ridicat la rangul de mare clucer de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, și al Anastasiei (Sica) Brătianu, născută Tigveanu. Ion C. Brătianu și-a petrecut copilăria la Tigveni, județul Argeș, o copilărie tristă, lipsită de afecțiunea mamei, o femeie denaturată, cu un comportament straniu față de copiii ei, împărțiți în trei categorii, în funcție de gradul de alintare: Teodor, fratele cel mai mare, Maria, călugărita sub numele de Maximila și Cleopatra, renumită pentru violență, formau prima categorie. În a doua categorie a favoriţilor, se situau Zinca și Dumitru, ,,căruia toate i se treceau”, iar în cea de-a treia, a oropsiților, se încadrau Ion (Iancu) și Anica, sora cea mai mare. Tatăl, Dincă Brătianu, căuta pe ascuns să atenueze urgia mamei dezlănțuite asupra celor doi prigoniți.
Ion este trimis la Pitești să urmeze cursurile primare la școala deschisă de Simonidi, fostul elev a lui Lazăr. La decizia fratelui său mai mare, Teodor, Ion este încorporat în Iunkări, la București, apoi la Zimnicea, în regimentul fratelui său. La plecare, tatăl îl sărută și-l binecuvântează, pe când mama îl plesnește peste gură, singura ei ,,dezmierdare”. După moartea mamei sale, 1839, tatăl îl trimite la Paris pentru completarea studiilor. Întors de la Paris, în 1843, Ion C. Brătianu era grav bolnav, în urma unei răceli. Doctorul il trimite pentru un tratament de ftizie la Napoli, apoi pentru o cură la Ems, 1844.
Înapoiat în țară, la moartea tatălui său (1844), a urmat împărțirea averii după o veche tradiție, băieții luau moșiile, iar fetele se mulțumeau cu zestrele date de părinți. Ion C. Brătianu s-a mulțumit cu lotul cel mai mic, în care se afla Florica, acolo unde și-a aflat refugiul, acolo unde și-a regăsit totdeauna sănătatea, liniștea sufletească, fiind un mare iubitor al familiei și al naturii. Moșiile de la Mălureni, Galeșul și Lorești le-a vândut din necesități politice, spre binele țării. Ion C. Brătianu se afla printre cei mai tineri dintre capii revoluției de la 1848. Urmează anii exilului: Ion C. Brătianu în Franța, Dumitru Brătianu, fratele, în Anglia, Rosetti, cel mai bun prieten al său, în Italia. Anii petrecuți în Franța sunt consacrați politicii și completării studiilor. Întors în țară, în 1856, este decis să-și stabilească domiciliul la Florica și să se căsătorească. La sugestia surorii sale, Maria, călugărită în 1835 sub numele Maximila, aleasa inimii va fi fiica lui Luca Pleșoianu, văduv de mulți ani, care, înainte de moarte, a lăsat un testament prin care moșiile sale erau donate țăranilor. Rămasă orfană de ambii părinți, fiica sa, Pia, se afla în grija bunicii sale. Înainte de căsătorie, Ion C. Brătianu i-a pus niște condiții și anume: că va deveni soția unui om al cărui țel în viață era țara, prin urmare, ar putea să-și sacrifice viața trăind la țară, la Florica, departe de lumea bună, cu un bărbat în închisoare sau chiar asasinat.
Fruntașii Partidului Național Liberal, Goleștii, Bălceștii, Rosetti și Grădeanu formau o familie mare și se bucurau de ospitalitatea lui Ion C. Brătianu, la Florica. Boierii și ierarhii bisericești erau nemulțumiți de reformele lui Alexandru Ioan Cuza. La 3/15 mai 1865, la București, s-a produs o mișcare îndreptată împotriva guvernului și cu amenințarea chiar a Domnitorului aflat la băi în străinătate. Guvernul a acuzat opoziția și în special pe liberalii radicali, ordonând arestarea lor: Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugen Carada, Alexandru Golescu și alții. Negăsindu-i vinovați, tribunalul i-a pus în libertate. Timp de un deceniu, în familia lui Ion C. Brătianu, s-au născut opt copii: Florica, decedată la 3 ani, Sabina (Elena), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino, Ion (Ionel)I. C. Brătianu, Constantin I.C. Brătianu (Dinu), Vintilă I.C. Brătianu, Maria (mama poetului Ion Pillat), Tatiana și Pia, căsătorită Alimășteanu. În noiembrie 1865, Ion C. Brătianu, însoțit de Carada și Paleologu, pleacă în străinătate, pentru aducerea unui Principe străin. După o absență de cinci luni, cu o scurtă reîntoarcere pentru câteva zile, Ion C. Brătianu pleacă spre țară de la Dusseldorf cu Principele Carol de Hohenzollern. Trecerea prin Austria, aflată în conflict cu Germania, era o adevărată primejdie, pentru că Principele Carol, ofițer prusac, risca să fie făcut prizonier. Călătoria spre țară cu un vapor austriac era o adevărată odisee. Recurgând la un șiretlic, Carol trecea drept fiu al lui Ion C. Brătianu și căra bagajele. Când au ajuns pe pământul românesc, au scăpat de orice grijă. Întâmpinat de o mare mulțime, cu onoruri, ca pe un domnitor, căpitanul austriac a realizat că a fost înșelat, dar era prea târziu. S-au deplasat cu o trăsură trasă de opt cai cu clopoței la gât, mânați de surugii în haine cusute cu găitane. La orele 6,30 erau la Craiova, unde a vorbit mulțumii adunate, la 12,00 se aflau la Slatina, iar la 18,00, la Pitești, unde I s-a făcut o primire însuflețită cu discursuri și muzică. După aceea, s-au oprit o noapte la Golești, unde face cunoștință cu una dintre cele mai de seamă familii românești, frații Golești: Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, fiii lui Dinicu Golescu, mare boier și cărturar, întemeietorul unei școli la Goleşti, și ai Zincăi Golescu. Goleștii erau renumiți atât prin cultură cât și prin simțămintele patriotice. La București, a fost întâmpinat de o mulțime cu onoruri, discursuri și muzică.Această călătorie plus propaganda prin presă în străinătate a costat bani mulți, pentru care Ion C. Brătianu a vândut moșia de zestre a soției, Pleșoiul. Sosit în țară, în aprilie 1866, a fost organizat un plebiscit, în urma căruia la 10 mai 1866 Principele Carol de Hohenzollern a fost proclamat domnitor, apoi rege al României, 1881. Despre semnificația aducerii lui Carol I în România, I. Gh. Duca nota: “Într-o țară de mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental, în vremea tocmai când țara se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizațiilor occidentale. Și în fine într-o țară în care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obișnuită cu planuri dinainte făcute și bine definite, el a venit urmând un scop precis, și-a făcut un program și l-a îndeplinit întocmai.” În septembrie 1869, Dumitru Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu, a fost în Franța cu misiunea de a înlesni recunoașterea lui Carol I ca domnitor al României, obținând promisiunea lui Napoleon III că va interveni pe lângă Poartă. La întrevederea de la Livadia, Crimeea, din 29 septembrie/11 octombrie 1876, s-au discutat principiile viitoarei convenții româno-ruse pentru a lupta împotriva turcilor. Ion C. Brătianu a ridicat condiția garantării integrității teritoriului României. Când Gorceacov l-a avertizat pe Ion C. Brătianu că nu trebuie să pună condiții, răspunsul demnitarului român a fost prompt: ,,Armata română se va opune, la Prut, din toate puterile ei, la năvălirea unei armate dușmane.”
Războiul de Independență, 1877-1878, timp în care deținea portofoliul de Ministru al Apărării Naționale, era exclusiv opera lui Ion C. Brătianu și toată răspunderea și-a asumat-o, având în vedere că cei mai apropiați colaboratori fuseseră împotrivă, până și fratele său , Dumitru. El l-a convins și pe Carol I. Adresându-se generalului Cernat, Brătianu a zis: ,,În fine, l-am convins, trecem Dunărea”.
Teodor (Tudorache), supranumit și ,,Domnul Maior” a fost singurul din frații Brătianu care a fost deputat conservator. La Congresul de Pace de la Berlin din 1/13 iunie -1/13 iulie 1878, au participat Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu. În legătură cu aceasta, D. A. Sturza scria: ,,Ion Brătianu, cu ilustrul său confrate Mihail Kogălniceanu, făcu acea falnică primă intrare a României în mijlocul Congresului, când amândoi se înfățișară nu ca unii ce cerșesc ceva, ci cu fruntea sus, ca trimișii domnitorului Carol I, care scăpase de pericol o mare împărăție și care reclama dreptate și păzirea cu sfințenie a unui tratat.
Acea demnă și energică intrare în sânul Congresului a pus temelia respectului și încrederii Europei în noul stat român.
Basarabia era pierdută, luată de ruși, care era să rămână încă 40 de ani (1918).,,Ion C. Brătianu nu voia să refuze Dobrogea cum îl povățuiau unii, argumentând că: ,,Marea este pentru țară plămânii prin care respiră”. ,,Aș fi vrut ca la moartea mea să nu las țara fără ce a pierdut în timpul domniei mele”- spunea regele Carol I. Făcea aluzie la cele trei districte din Basarabia. În cartea sa, Sabina Cantacuzino insistă asupra apropiaților lui Ion C. Brătianu, a colaboratorilor care s-au bucurat de prietenia și încrederea sa. Vasile Alecsandri, ambasadorul Regatului României în Franța (1885-1890), deși lucrase la ,,Junimea” de la Iași, mai mult ca literat, în problemele mari ale țării se înțelesese întotdeauna cu liberalii și mai ales cu familia lui Ion C. Brătianu. Când a avut loc premiera operei dramatice “,,Fântâna Blanduziei , familia lui Ion C. Brătianu a participat, deși seara niciodată nu ieșea. Publicul numeros, cu ochii pe Ion C. Brătianu, aplauda puternic, după exemplul lui. Vasile Alecsandri, foarte mișcat, s-a îndreptat spre loja familiei lui Ion C. Brătianu să-i mulțumească, oferindu-i o cunună de lauri cu inscripția extrasă din versurile sale. La fel și Ion Ghica, ministru plenipotențiar al Regatului României la Londra, venea des la Paris și se purta cu gentilețe față de frații Brătianu aflați la studii, pe care îi invita la un restaurant de lux. Privindu-l atent pe Ion (Ionel) I. C. Brătianu, Ion Ghica se adresa astfel: ,,Iancule, în tine se bate tatăl tău și mama ta!” Opoziția era mereu înverșunată, neînduplecată, iar rușii nu-l vedeau cu ochi buni pe Ion C. Brătianu. Viața liderului liberal era pusă mereu în pericol. Au fost organizate mai multe tentative de asasinat la adresa lui. Inițiatoarea primului atentat a fost Rusia. Este vorba de așa-zisul accident de trăsură din 4 iulie 1878. Vizitiul era rus. Domnitorul Carol I îl vizita în fiecare zi, după accident. Îngrijit de celebrul medic Carol Davila și de alți medici,, s-a vindecat repede. Atentatul lui Pietraru, director al Gimnaziului ,,Matei Basarab” din București comis în data de 2/14 decembrie 1880 n-a primejduit viața lui Ion C. Brătianu, fiind salvat de un deputat de Vlașca. Mai mulți medici din București i-au acordat îngrijirile necesare. Atentatorul a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Cel de-al treilea atentat a fost comis de Stoica Alexandrescu la data de 3/15 septembrie 1886.
Norocul a fost că agentul însărcinat cu paza a observat intenția asasinului, i-a atins mâna și astfel glonțul a deviat. La vestea ultimului atentat, Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, aflat la studii, la Paris, îi scria mamei sale: ,,Cum? Să muncești o viață de om, să te trudești ziua și noaptea cu trupul și cu cugetul, să-ți petreci tinerețea în exil și pușcărie și toată viața în lupte neîntrerupte, pentru ca atunci când ai ajuns în sfârșit după 40 de ani de încordare continuă să deștepți un popor să îi faci o țară, când ai căpătat dreptul să te odihnești și să te bucuri, tocmai atunci să te vezi ținta pistolului și să vezi că se găsesc în țară la tine niște tâlhari destul de degradați, împinși de mișeii din afară pentru parale, să facă asenenea imfamie!” Se credea că la ultimul atentat, ar fi fost complice și deputatul Oroveanu. Printre apărătorii lui Oroveanu se înscrisese și Dumitru Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu. La achitarea acuzatului, Dumitru Brătianu s-a aruncat în brațele fratelui său plângând. La comportamentul duplicitar al fratelui său, Dumitru, Ion C. Brătianu s-a purtat întotdeauna cu mărinimie, nu l-a jignit niciodată. La dorința lui Ion C. Brătianu, care s-a retras din guvern, a insistat pe lângă Carol I ca fratele său, Dumitru, să prezideze ceremonialul de încoronare a acestuia.
Ion C. Brătianu a ocupat funcția de prim-ministru al României în perioadele 24 iulie 1876- 9 aprilie 1881 și 9 iunie 1881- 20 martie 1888. A fost de șapte ori ministru al Apărării Naționale, ministru al Afacerilor Externe în perioada 25 octombrie 1885-15 decembrie 1885 și de șapte ori a fost Ministru de Finanțe. O boală cuibărită în trupul lui Ion C. Brătianu în toamna și iarna anului 1890 este în atenția celor mai buni medici, fiind supravegheat permanent. Începând cu data de 15 mai 1891 se declanșează agonia, iar pe 16 mai se produce decesul. Prieteni, colaboratori, admiratori știuți și neștiuți vin să-și ia rămas bun. Mama, Pia, înconjurată de toți copiii îl primesc pe regele Carol I. Acesta se apleacă, sărută mâna celui plecat în altă lume și zice plângând: ,,Am pierdut pe cel mai bun amic ce aveam.”La plecare a cerut o șuviță de păr. Corpul neînsuflețit a fost îmbălsămat de celebrul medic Victor Babeș. Medicul a spus că volumul creierului era foarte mare. Telegrame, scrisori curgeau neîncetat. Iată conținutul telegramei transmise de Gheorghe Gr. Cantacuzino, pe atunci prim-ministru conservator, deci în opoziție.
,,Cu dânsul dispare omul de secol cel mai ilustru în istoria și politica țării sale . Cu dânsul dispare o înaltă și nobilă expresiune a celui mai pur patriotism”( “Viitorul”, 22 mai 1925). Redăm și telegrama lui Mihail Kogălniceanu: “ Dreptatea posterității începe astăzi, și mari, și mici, pot fi ingrați pentru Ion C. Brătianu, istoria însă, nepărtinitoare, va păstra cu litere neșterse memoria aceluia care și-a pus numele în capul tuturor actelor mari naționale și politice ale Renașterii României”. După o lună (20 iunie 1891) se stingea și scriitorul, istoricul și omul politic, Mihail Kogălniceanu, la Paris, în urma unei operații. C. A. Rosetti, prietenul și aliatul politic a lui Ion C. Brătianu timp de aproape patruzeci de ani, într-o scrisoare adresată soției sale, scria: ,,Om care să aibă idei politice și dragoste de țară nu cunosc decât unul singur: Brătianu. El sacrifică totul patriei sale.” Înmormântarea a avut loc pe 19 mai 1891 în deal, la Florica, acolo unde dorise să-și găsească veșnicia, în loc de verdeață și liniște. În mai 1921, după un secol de la nașterea sa, a fost deshumat și reînmormântat în Capela funerară ,,Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Ștefănești, Argeș.
Constantin E. Ungureanu
