Petru Aron era mai îngândurat ca de obicei. Trebuia să ia o hotărâre importantă de care atârna soarta Moldovei. Pe de o parte amenințarea sultanului Mahomed, cel care a cucerit Constantinopolul și acum se pregătea să cucerească întreaga Europă. Pe de altă parte, cererea lui Iancu de Hunedoara de a i se alătura în noua cruciadă împotriva otomanilor. Ca Voievod al Țării era obligat să aleagă una sau alta din cele două, ceea ce nu era de loc ușor de făcut. Tulburat de o sumedenie de gânduri care nu-i dădeau pace, a început să aibă un somn neliniștit, să viseze urât, și în loc să doarmă se trezea și umbla ca un strigoi prin palat sub privirile curioase ale darabanilor. Tulburat de neliniștile care nu-i dădeau pace, Petru Aron s-a hotărât să plece din Suceava sperând că drumul și schimbarea locului îl vor liniști și îl vor ajuta să ia o hotărâre.
Zilele frumoase de început de cireșar au fost un alt lucru care l-a convins să se pornească la drum. Spera ca la Vaslui să se bucure mai mult de căldura soarelui, care nu era prea darnică la Suceava, cea așezată mai aproape de crestele munților. Ajuns la Vaslui se retrage în sala Sfatului Domnesc, de unde trimite după marele logofăt Mihu și boierul Bratu.
– Cum ți se pare aerul de la Vaslui, domnia ta? îl întâmpină surâzător pe logofătul Mihu, care a ajuns primul la el.
– Este mai cald ca la Suceava, Măria Ta! Din câte am văzut pe drum pe aici au început să se coacă cireșele, pe când la Suceava mai avem de așteptat vreo două săptămâni. I-am spus stolnicului Mihul să cumpere și pentru noi. O să avem mâine dimineață.
– V-am chemat la mine pentru că suntem în pragul unei hotărâri greu de luat. Zilele astea trebuie să luăm o hotărâre de care depinde viitorul Moldovei. Nu știu ce ar fi făcut tatăl meu în împrejurarea asta. Domniile voastre l-ați cunoscut și poate mă sfătuiți ce trebuie să fac.
– Despre ce este vorba, Măria Ta? întreabă curios marele logofăt.
– Cred că nu i-ai uitat pe solii sultanului, care în urmă cu trei zile au venit mânioși și mi-au trântit în față scrisoarea trimisă de Mahomed prin care ni se cere să-i trimitem degrabă haraciul de 2000 de galbeni ungurești pe care i-a cerut încă din toamnă, când ai mers chiar domnia ta la Edirne și i-ai cerut o amânare, să avem timp să adunăm aurul. Îți mai amintești scrisoarea pe care mi-ai adus-o atunci de la Mahomed? Am luat-o cu mine s-o mai citim încă o dată.
Fără să aștepte răspunsul logofătului, Petru Aron scoate la vedere un pergament pe care îl avea la îndemână. Îl desface și citește:
– „De la marele domn și marele emir, sultanul Mehmed Beg, nobilului și înțeleptului și celui demn de cinste și laudă Ioan Petre voievod și domn al Moldovlahiei, iubitoare salutare să primească noblețea ta!
Ai trimis pe solul acesta și boier al tău, Mihul logofăt, și, printr-însul, cuvintele domniei-tale, pe care le-a spus. Deci, dacă vei trimite haraciu, 2000 de ducați de aur, domniei mele, în fiecare an, atunci pacea va fi încheiată. Și pentru aceasta punem soroc peste trei luni. De va sosi la împlinirea acestora, atunci pacea va fi încheiată cu domnia mea. Dar, dacă nu va veni, aceasta o știți voi. Și Dumnezeu să te veselească.(1)
– Am vrut să-l mai citesc odată ca să ne amintim ce scrie în el. Cât am stat la mănăstire călugării m-au învățat să scriu și să citesc și limba păgânilor. Domnia ta știi cel mai bine, că ai fost la Edirne și ai stat de vorbă cu Mahomed. Acestea au fost chiar vorbele sultanului, iar la sfârșit, deasupra sigiliului împărătesc, diacul lor a pus și data la care a fost scris, ca să se poată socoti cele trei luni. Citește-mi domnia ta ce scrie aici, că eu nu le înțeleg numărarea anilor.
Mihu ia documentul din mâna voievodului, se uită cu atenție pe el și citește:
– E vorba de anul 859 după Hegira, Măria Ta, musulmanii număra altfel anii decât noi, se iau după anul în care profetul lor a plecat de la Mecca la Medina. După Facerea Lumii, cum socotim noi anii, ar fi vorba de 6963 (1455), iar mai departe scrie ziua de 5 a lui brumărel, tot pe limba lor, a musulmanilor.
– Exact. Adică în toamna care a trecut. Câte luni sunt de atunci?
– Ar fi cam nouă luni, Măria Ta.
– De asta e vorba, domnia ta. Sultanul ne-a cerut să-i trimitem banii în trei luni, iar de la ziua când a poruncit să se scrie cartea asta au trecut nouă luni și noi tot nu i-am trimis cum ne-a cerut. Așa se lămurește faptul că noii soli pe care i-a trimis zilele trecute erau atât de furioși pe mine. De astă dată porunca a fost și mai hotărâtă, fie îi plătim, fie vine să și-i ia singur, dar atunci o va face cu oștile sale cele multe. Voi știți bine ce înseamnă asta! Țara va fi prăduită și arsă de la un capăt la altul, iar noi va trebui să plecăm în pribegie și să ne trăim restul vieții prin străini. Domniile voastre știu ce au făcut păgânii sârbilor și albanezilor, ba chiar și atunci când au luat Constantinopol?
– E de rău, Măria Ta, a sărit de colo boierul Bratu, care tocmai a intrat grăbit în sala unde se aflau Voievodul și marele logofăt Mihu. Trimite-i repede galbenii pe care ți i-a cerut, ca să ne lase odată în pace. Este a treia oară când își trimite solii la noi, și dacă nici acum nu-i plătim în mod sigur se va ține de cuvânt și ne vom trezi cu ienicerii și spahii lui peste noi. Să ne ferească Dumnezeu de una ca asta!…
– De unde să-i trimit atâta bănet, moșule Bratu? Doar știi că visteria Țării este goală, când au plecat de la Suceava Alexăndrel și mama lui au luat tot ce s-a adunat în ea. Din ce au început să mai strângă oamenii mei de când m-am întors pe scaunul Moldovei abia ne ajunge să ținem cheltuielile Curții, pentru care știi câți bani trebuie. Ne trebuie câțiva ani să ne revenim, iar acum a venit și năpasta asta. 2000 de galbeni sunt o avere, domniile voastre. Pentru sultan este ușor să ceară, dar nu ne-a întrebat mai înainte dacă putem să-i plătim.
– Asta este o situație specială, Măria Ta, spune boierul Bratu. Poporul trebuie să înțeleagă. Trimite-ți slujitorii curții să umble prin toată țara și să adune aurul pentru sultan. Oamenilor să li se spună că este vorba de o dare nouă, că dacă nu o plătim vin turcii peste noi și tot ei au de suferit, ne iau copiii și nevestele și dau foc la sate și la târguri. Decât să piardă tot ce au mai bine să dea fiecare câte ceva pentru acest nenorocit de haraci. Dacă vei face așa, în două săptămâni vei avea banii și vei putea să-i trimiți la Poartă și așa ne luăm de o grijă. Ar fi păcat să lăsăm biata țărișoară să fie jefuită de păgâni!
– La asta mă gândeam și eu, dar zilele trecute s-au întors de la Hunedoara feciorii aceia pe care mi i-ai dat dumneata, moșule Bratu. I-am trimis la Iancu cu cartea scrisă de domnia ta, Mihule, prin care i-am spus că acum eu sunt Stăpân peste Țara Moldovei și voiam să-l asigur de credința mea. M-am oferit să întărim privilegiile pentru negustorii brașoveni și să le dăm din nou liber de mers prin Moldova, cum era pe vremea tatălui meu Alexandru Voievod, iar ca vecini să fim prieteni și să ne purtăm cu credință unul cu altul la fel cum au făcut și Voievozii dinaintea mea.
– Ai făcut foarte bine, Măria Ta, spune Mihu. Doar eu te-am sfătuit să-i trimiți carte. Ce vești au adus feciorii pe care i-ai trimis la Iancu? Nu ne-ar strica să-l avem ca aliat pe acest erou al creștinătății căruia i s-a dus faima în toată Europa.
– Tocmai de asta e vorba, domnule logofăt. Poate mai bine nu-i scriam. Când i-am trimis pe flăcăi la Hunedoara nu știam ce se petrece în Regatul Ungariei, și mai ales în Transilvania.
– Dar ce s-a întâmplat, Măria Ta? întreabă curios boierul Bratu. Ce se poate petrece la unguri că te văd așa îngândurat?
– M-au informat feciorii aceia, care au văzut cu ochii lor ce se întâmplă. Mahomed se pregătește să meargă cu oștile sale cele multe peste Belgrad, iar de aici să-și continue drumul spre Buda. Când au aflat vestea, până și regele a fugit de frică și a mers la Viena, la ruda lui, împăratul Frederic al III-lea, iar grofii unguri nu expresie, de parcă s-ar feri să se pună rău cu sultanul. A rămas doar Iancu să-l întâmpine pe sultan, dar cum să facă el față puhoiului de otomani doar cu niște amărâți de țărani pe care îi adună franciscanul acela, Capistrano? Alta a fost în vremea sultanului Murad și alta e acum cu Mahomed.
– Ai dreptate, Măria Ta, se grăbește să aprobe boierul Bratu. Dacă oastea lui Iancu este formată din niște țărănoi de rând, nu le țin piept turcilor nici o zi. Păcat de atâta cheltuială cu ei. Ce poți să faci cu niște mojici?
– La asta mă gândeam și eu. Cum trec de Belgrad se vor porni cu furie asupra Transilvaniei lui Iancu iar, dacă cumva îi vom fi alături, păgânii își vor continua drumul până la noi. Nimic nu le va putea sta în cale. Se vor răzbuna crunt pentru necredința noastră.
– Vai de mine și de mine! Oftează boierul Bratu speriat. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ne poate aștepta. Fă mai bine Doamne să le trimiți haraciul cerut. Să pecetluim pacea cu Mahomed până s-or porni asupra Belgradului, c-apoi să nu fie prea târziu și să refuze să-l primească.
– Domnia ta ce părere ai, domnule logofăt?
– Din câte îi știu eu pe păgâni până nu-i oprește cineva vor merge înainte fără să țină seama de nimic. Nu cred că le va păsa prea mult de haraciul nostru. Iar singurul care îi poate opri este Iancu de Hunedoara. Dintre toți principii din Europa el îi știe cel mai bine pe turci, păcat că apusenii aceștia nu înțeleg momentul să-i sară în ajutor. Dacă Mahomed ia vara asta Belgradul, poarta Europei îi este deschisă. Până în toamnă va fi la Buda, poate să ajungă chiar până la Viena.
– Doamne ferește! Își face cruce boierul Bratu. Chiar așa, Mihule!
– Se spune că sultanul este foarte ambițios și nu se va mulțumi cu Regatul Ungariei. Odată tăvălugul pornit va trece și peste Moldova noastră chiar dacă îi vom plăti haraciul. Peste tot pe unde au intrat păgânii au ridicat moschei și au pus opreliști credinței noastre creștine, chiar dacă n-au îndrăznit s-o interzică cu totul. Numai că tot ceea ce au început ei cu sabia au terminat lașii din rândul celor căzuți sub stăpânirea lor. Mulți au început să jure pe Coran și să-și boteze copiii cu nume turcești pentru tot felul de foloase primite de la noii stăpâni. Ce nu face omul pentru un trai bun?
– Și atunci ce ar trebui făcut, domnule logofăt?
– Dacă ne-am lua după strămoșii noștri ar trebui să adunăm toată țara în picioare, așa cum fac Iancu și călugărul acela franciscan. Poate că așa, uniți, le vom putea face față și îi vom opri să cucerească Belgradul. Iar odată opriți la porțile Europei nu vor mai îndrăzni să vină nici peste noi, pentru că fiindu-i alături lui Iancu vom câștiga un aliat puternic.
– Ce propui tu, Mihule, înseamnă să ne băgăm singuri în gura lupului. Cine ne garantează că Iancu îi va opri pe turci?
– Nu va fi ușor, dar poate că o va face. Oricâte jertfe am da acum, va fi puțin față de ce vom pierde dacă am deveni pașalâc turcesc.
– Dacă în loc să plătim haraciul mergem alături de Iancu să apărăm Belgradul de păgâni? Fie câștigă, fie pierde, aflând că l-am trădat sultanul se va îndrepta furios asupra Moldovei noastre, spune îngrijorat Voievodul. Poate veni prin Valahia, din Belgrad e ușor de ajuns. Cum Vladislav îi este aliat, i se va alătura și el, negreșit. Abia atunci va fi de rău de noi și își va vărsa toată ura asupra bietei Moldove.
– Este o hotărâre pe care trebuie să o luați, așa cum au făcut și alți strămoși de-ai noștri. Dar dacă îi vom fi alături la Belgrad nu cred că Iancu ne va lăsa de izbeliște.
– El nu, dar țăranii aceia adunați de franciscan se vor întoarce la casele lor. Fără ei, Iancu cu cine să ne ajute dacă nici grofii lui nu sar acum când este în joc chiar soarta Regatului? Ne vom trezi singuri în fața turcului care va face praf și pulbere țărișoara noastră. Cum aș putea face una ca asta? Nu vreau să fiu blestemat de popor pentru hotărârea pe care am luat-o.
– Măria Ta ești Stăpânul Țării și se cade să hotărăști ce este mai bine pentru Moldova, spune gânditor marele logofăt.
– Fă ce te-am sfătuit eu, Doamne, trimite cât poți de repede să se adune banii aceia blestemați, intervine speriat boierul Bratu. Fiind pornit la război, sultanul îți va rămâne recunoscător și vei avea toată viața pace cu el. Și tatăl Măriei Tale ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în situația asta. Dacă regele Ungariei a dat bir cu fugiții, de ce să se dea Măria Ta mai mare decât el? Suntem o biată țărișoară mică, cum să ne punem tocmai noi cu un colos ca Imperiul Otoman? E ca și cum o vulpe pricăjită ar da să se rățoiască la un urs.
– Să nu uitați de câte ori le-am făcut față când am stat uniți sub steagul lui Iancu, spune tot îngândurat Mihu. E adevărat că e greu de știut dinainte care ar fi cea mai bună hotărâre, dar nici nu cred că ar fi bine să-l refuzăm pe Iancu de Hunedoara și să-l lăsăm singur în fața păgânilor. Dacă o vom face, istoria ne va judeca, Măria Ta.
– Mai bine să mă judece istoria decât să pun cu mâna mea foc Țării Moldovei. La ce i-a folosit lui Mircea al Valahiei să se rățoiască la Baiazid? După acea bătălie de la Rovine multe din oști i s-au împrăștiat și bietul de el a rămas fără țară. Noroc de tata că l-a trimis la regele Sigismund care l-a ajutat, iar odată întors pe tron s-a deșteptat și a început a plăti haraci păgânilor. De atunci Valahia trăiește în pace cu ei și nu au mai avut nici un fel de necazuri din partea păgânilor…
– Așa este, Măria Ta, confirmă Bratu spusele Voievodului. Trebuie să învățăm din experiența Valahiei. Câtă vreme trimit haraciul, păgânii îi lasă în pace iar țării îi merge bine.
– Până acum am încercat să-l tot duc cu vorba pe sultan sperând că principii creștini se vor aduna în cruciada despre care au tot vorbit după ce Mahomed a luat Constantinopolul. Mi-am luat și eu măsuri de prevedere și am trimis iscoade să mă țină la curent cu mersul lucrurilor în Europa. Domnia ta, Mihule, le știi pe toate la fel de bine ca mine.
– Le știu, Măria Ta, că doar împreună am stat de vorbă cu iscoadele care s-au întors cu vești.
– Atunci îți amintești de Dieta de la Ratisbona din primăvara anului 6962 (1454). Toți principii adunați acolo păreau pregătiți să se pună pe treabă, fac tot felul de promisiuni și amână pentru toamnă să ia o hotărâre cu privire la cruciadă.
– Așa este, Măria Ta, confirmă logofătul. În afară de regele Filip al Burgundiei toți ceilalți dădeau din umeri spunând că nu sunt încă pregătiți sau invocând alte problemă.
– S-au întâlnit din nou, așa cum au stabilit la Ratisbona, la 29 răpciune la Frankfurt. Ca să nu pară că au venit degeaba au promis să trimită în Ungaria o oaste de 30 000 pedestrași și 10 000 de călăreți, cu condiția ca și Ungaria să adune un număr egal de oșteni. Iancu de Hunedoara s-a angajat să respecte Decizia Dietei oferindu-se chiar el să dea din veniturile pe care le are pentru a angaja mercenari. A urmat apoi o nouă Dietă imperială, principii s-au întâlnit din nou în luna făurar 6963(1455) la Wienner Neustadt.
– Știu, Măria Ta. În timpul Dietei s-a primit vestea că a murit papa Nicolae al V-lea, care spusese că va da bani pentru cruciadă.
– Așa este, Mihule. Aflând că a murit papa, principii au răsuflat ușurați. Aveau motiv să nu facă nimic, așa că au amânat să ia o hotărâre până ce va fi ales un nou papa. Cum Calixt al III-lea nu se prea grăbea cu banii, spunând că a găsit visteria goală, problema s-a tot amânat. În van au fost atâtea Diete și atâtea întâlniri. Singurul care mai vorbește de cruciadă este Iancu de Hunedoara care, tot insistând pe lângă Sanctitatea Sa, l-a convins pe Sfântul Pontif să-l trimită pe acel călugăr să predice peste tot cruciada, să adune oameni și bani pentru Iancu. Dar, din câte am fost informat, în afară de niște oameni de rând toți s-au făcut că nu-l aud. De asta sunt îngrijorat, domniile voastre. Dacă alegem să mergem cu Iancu e ca și cum ne-am da singuri în gura lupului. Aici nu este vorba de mine, de domniile voastre sau de ceilalți dregători, e vorba de soarta Moldovei, de viitorul ei și al copiilor noștri! Să zicem că noi avem unde pribegi dacă ar veni urgia otomană, dar ce face poporul, ce fac femeile și copiii care ar ajunge robi la păgâni? Așa ceva nu pot lăsa să se întâmple, de aceea trebuie să ne gândim bine înainte de a lua o hotărâre.
– Ce să ne mai gândim, Măria Ta, intervine din nou boierul Bratu. Fă bine și trimite aurul la sultan și să ne rugăm Domnului să ne ajute.
– Așa zic și eu, domniile voastre. Altcumva nu avem de ales acum. Poate se mai schimbă între timp treburile și atunci o să mai vedem ce va fi de făcut.
– Așa este, Măria Ta. N-au intrat zilele în sac. Poate le vin gânduri mai bune principilor Europei și se adună cu toții la luptă, atunci și Moldova se poate alătura lor și scăpăm de plata haraciului.
– Chiar mâine voi porunci vistierului să-și trimită oamenii prin toate satele și târgurile Moldovei să înceapă să strângă dările pentru birul cerut de Mahomed. Pe domnia ta, domnule logofăt, te-aș ruga să mai faci un drum la sultan ca trimis al meu și să-l liniștești în privința asta, să nu ne mai trezim cu altă surpriză. Iar, dacă ajungi la el, poate mai rupi ceva din cei 2000 de galbeni, să avem și noi cu ce trăi. Spune-i prin ce greutăți a trecut Moldova după ce a sfârșit tata din viață, că Alexăndrel a lăsat visteria goală iar țara e săracă și nu are de unde plăti atâta bănet. Poate reușești să-l convingi să-mi dea un răgaz de vreo trei ani să pun Moldova pe picioare și atunci vom putea plăti suma întreagă. Spune ce vrei, Mihule, și dacă ține de mine ți-o voi îndeplini negreșit.
– Măria Ta, te rog să mă asculți cu atenție. Din ce ți-am spus până acum am vrut să înțelegi că hotărârea asta cântărește mult pentru viitorul Moldovei. N-aș vrea ca aceia care vor veni după noi să mă judece pe mine ca pe un vânzător de țară. Dacă voi merge de capul meu la sultan să-l asigur că în scurt timp îi vom duce haraciul cerut ar fi ca și cum eu am hotărât de unul singur asta în loc să vă sfătuiesc să ne batem alături de Iancu de Hunedoara, cum mie unul mi se pare normal. Măria Ta știe că oamenii judecă în fel și chip. Deja am auzit vorbe printre dregători că din cauza mea ne-am închinat din nou la leși. Asta după ce am fost în toamnă și i-am invitat pe trimișii Craiului să vină la Hotin.
– Nu înțeleg de ce îți faci atâtea griji. Domnia ta nu mergi la sultan în nume propriu, ci ca trimis al meu și al Moldovei.
– Tocmai de aceea. Oameni înțeleg în fel și chip. În fața sultanului eu voi reprezenta Moldova. Cu atât mai mult aș vrea ca vorbele mele să fie întărite de iscălitura Măriei Tale și ale dregătorilor Țării. Să știe toată lumea că nu logofătul Mihu a închinat Moldova la turci, ci a fost hotărârea Sfatului Țării și a Voievodului ei.
– Dacă e vorba numai de atât, asta se poate rezolva, domnia ta, răspunde zâmbind Voievodul, cu toate că eu unul nu înțeleg la ce ți-ar folosi. Tot i-am luat pe dregători cu mine să mă însoțească la drum spre Vaslui. Mâine convoc Sfatul Țării și pun în discuție problema haraciului cerut de sultan. Sunt sigur că toți vor fi de acord cu mine când le voi spune ce vreau de la ei.
– Aș mai vrea ca, după ce diacul scrie ce a hotărât Sfatul Țării, dregătorii să-și pună sigiliul pe document, fiecare după rangul lui, ca să se știe că au iscălit cu toții și nu e vorba de o măsluire. Așa o hotărâre trebuie să fie luată de toți dimpreună, iar, dacă nu, să-și spună deschis părerea, să nu dea mai târziu vina pe mine.
– Așa vom face, Mihule. La fel ca dregătorii îmi voi pune și eu sigiliul domnesc pe document. Acum ești mulțumit, domnule logofăt? Să-l văd odată iscălit și să te trimit la Mahomed să-i arăți actul. Sunt câteva nopți bune de când am tot felul de gânduri negre și să nu pot dormi din cauza grijilor țării.
– Ai grijă să nu te îmbolnăvești, Măria Ta, intervine îngrijorat boierul Bratu. Ce ne-am face dacă ai păți ceva? Cine ar mai conduce Moldova?
– Acum, că am stat de vorbă cu domniile voastre și am ajuns la o hotărâre înțeleaptă, m-am liniștit și mă simt mai bine. Poate că și schimbarea de aer mi-a priit, cine știe. Sper ca noaptea asta să pot dormi mai bine și mâine în Sfat să facem ce ne-am propus.
– Doamne ajută, Măria Ta! Mă bucur că te simți mai bine.
– Să ne dea Domnul gândurile cele bune peste noapte, adaugă și marele logofăt. Indiferent ce vom hotărî, de mâine Moldova va porni pe alt drum.
Era în ziua de 5 cireșar anul 6964 de la Facerea Lumii (5 iunie 1456).
(1) – „Documente străine despre români”, tipărit la „I.P. 13 Decembrie 1918”, sub cd.1/508, 340 pag., pag. 55-56.
(fragment din romanul în curs de apariție Castelul de pe Nistru)
Andrei Breabăn
