În noaptea de Dragobete a anului a 1945, în satul Vădeni, județul Gorj, azi cartier în nordul municipiului Târgu-Jiu, se năștea viitorul profesor de limba și literatură română, scriitor, om de cultură, cercetător, documentarist, dar mai ales poet, Ion Sanda.
Deoarece mi-am dedicat ceva timp cercetării și cunoașterii creației și activității poetului Ion Sanda, m-am decis ca și în acest an, de ziua aniversară a domniei sale, să scriu câteva rânduri despre intensa sa activitate dedicată culturii gorjene, pe care voi încerca să o descriu sumar, în special prin cuvintele și versurile poetului.
Așadar, Ion Sanda, s-a născut la 23 februarie 1945, cum mărturisește chiar poetul în ”Biografia” sa: ”M-am născut în noaptea de Dragobete/ Într-un cătun mirific de sat/ Unde doina și astăzi răsună/ Și clopotele-n turle încă mai bat”.
Tatăl său Alexandru, era croitor și agricultor, iar mama Ioana se ocupa de gospodărie și de agricultură. Părinții săi munceau din greu pentru creșterea celor șapte copii. Tatăl său era originar din Schela Gorjului, căsătorit cu Ioana din Vădeni, loc unde își construiesc o casă și au o gospodărie frumoasă.
Este cel mai mic dintre cei șapte copii al familiei Sanda, ceilalți frați ai săi fiind Victor, Grigore, Elena, Elisabeta, Alexandru, și Vasile.
Copilăria și-o petrece în satul natal ajutându-și familia la diferite treburi gospodărești, funcție de puterile sale.
Despre copilărie, Ion Sanda se destăinuie în ”Amintirile” sale de mai târziu aducându-și aminte, mai întâi de tradiția magiei deochiului pe care i-l descânta ”Până-n zori moașa Anica/ Culegea floare de tei/ Și ne descânta deochiul/ Muica Nina lu’Bordei.”
Flăcău fiind în satul lui, pleca împreună cu copii de seama lui spre lunca Jiului la joacă, la pescuit sau la păscutul vitelor, iar acolo ”Jos lângă izvorul Sandii/ Când dădea spre înserat/ Coborau codane fete/ Dup-un leac de măritat/ Iar la toaia lui Chelceanu/ Unde făcea Jiul cot/ Ne-adunam copii o droaie/ Și ne întreceam la-nnot.”
Iar apoi, își amintește poetul ”Ne-mpărțeam apoi în cete/ De-arnăuți și de panduri,/ Jucând hoții și vardiștii/ Ne-apuca noaptea-n păduri./ Cât erau de-nalți gorunii/ Ne urcam în vârful lor/ Și prindeam puii de cioară/ Când se pregăteau de zbor.”
De mic copil a fost crescut în spiritul muncii și la fel ca și ceilalți copii din sat mergea, împreună cu ei, cu vacile și boii, iar mai apoi cu calul la păscut pe izlazurile din apropiere, pe malul Jiului sau pe Dealul Târgului: ”Ne duceam pe câmp cu boii/ Ori păzeam turma de miei/ Eu cu frate-meu Vasile/ Și cu Gore-al lui Ciulei./”, iar seara după ce se întorceau cu vitele de la păscut ”Pe-nserat jucam ogoiu’/ Și-alte jocuri, fel de fel,/ Cu Vasile Marinoiu/ Și cu Conu’Didinel ” sau ”Când ningea, ieșeam pe coastă/ Și pe uliți cu alai/ Înjghebam în mare grabă/ Bob de sănii tras de cai,/ Ori porneam din casă-n casă/ În Ajunul de Crăciun. Să urăm la oameni harnici/ Anul Nou să fie bun!”.
Ca orice tânăr studios urmează cursurile liceului fanion al orașului, respectiv Liceul teoretic ”Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu, dar face și sport, ajungând în lotul național de juniori la fotbal.
Pasionat de literatură ca și de dulcea limbă românească, după finalizarea studiilor liceale, susține examenul de admitere și devine student al Facultății de Filologie, specializarea limba și literatura română, din cadrul Universității ”Babeș-Bolvay” din Cluj-Napoca.
Pasiunile tânărului gorjean Ion Sanda își găsesc loc de manifestare într-un așa centru universitar și cultural în același timp, pe meleaguri transilvănene. Astfel frecventează mai toate cenaclurile literare din Cetatea de pe Someș, devine membru activ al cenaclului studențesc ”Echinocțiu” cu care susține diverse spectacole studențești, împreună cu alți colegi, cu Dumitru Fărcașu precum și cu actori ai teatrului clujean. Printre alții, aici îl întâlnește de talentatul actor Florin Piersic, se împrietenesc și rămân prieteni pe viață, căruia la un anumit moment dat, peste ani și ani, poetul Ion Sanda în scrie: ”Doamne, măi Florine, Doamne/ Cum trecură atâtea toamne?!/ Fiindcă vezi, parcă fu ieri/ Când zburdam prin vis stingheri,/ Călărind albaștri cai,/ Către gurile de rai,/ Doamne, Doamne, măi Florine,/ Cum era atunci de bine,/ Când băteam încetișor/ Pe la porțile cu dor,/” pentru ca spre final că concluzioneze: ”Doamne, măi Florin, Florin,/ Cum e timpul de hain!/ Parcă fu alaltăieri,/ Când căram din cer poveri” (Doamne, măi Florine, Domn).
Plecând din casa părintească, la un anumit moment dat primește o ”Scrisoare de la mama” sa, care cu vorbe duioase îi spune că: ”În zori, la prânz, ori seara, când ne-așezăm la masă,/ Vorbim mereu de tine și te păstrăm în vis./ S-a dus cam multă vreme de când n-ai dat pe-acasă/ Și ne-ntrebăm întruna, ce-o fi de n-ai mai scris?/”. După ce-i povestește ce mai e pe acasă și după sfaturile pe care i le dă, în final, mama încheie scrisoarea și îi transmite urările de bine dar și rugămintea înduioșătoare: ”Acum rămâi cu bine și să fii sănătos!/ Norocul să te pască și zilele senine,/ Dar nu uita un lucru, noi te rugăm frumos,/ Mai vino pe acasă, că ne e dor de tine!/”, îndemn matern de care omul și fiul Ion Sanda a ținut seamă atâta timp cât au trăit părinții săi. Dar, cu siguranță, versurile sunt cu bătaie lungă și nu numai pentru Ion Sanda.
Ca profesor de limba și literatura română la Milaș, județul Bistrița, Runcu și Târgu-Jiu din județul Gorj, și ca un adevărat român, poetul Ion Sanda se destăinuie și declară că ”Singurul zeu/ În fața căruia mă închin/ Este Limba română./ Dumnezeul credinței mele/ Este Limba română.”/ (Dulce limbă românească), ”Fiindcă ea este zeu din zeu,/ Sunet peste curcubeu,/ … Suind munți de adevăr,/ Limba mea-i scară spre cer,/ Pe ea urc și eu cuminte/ Și m-arunc printre cuvinte./” (Limba mea, limba română).
Ajunge om ”mare” – cum spuneau oamenii din sat, devenind responsabil de cultura județului, poziție care îl duce în malaxorul jocurilor, știute și neștiute, făcute de politicienii locului, ceea ce, peste ani, îl face pe poetul Ion Sanda să stea la masă doar cu sine, cu trecutul, cu munca sa în domeniul culturii județului, cu momentele de bine și de mai puțin bine prin care a trecut, cu diversele lovituri primite de la mai marii zilei, cu desele plecări și reîntoarceri la cârma culturii gorjene și, după o profundă meditație, să concluzioneze, răspicat: ”Sunt omul jocului corect,/ Dar nicidecum un om perfect./ Și nu mă bat cu pumnu-n piept/ Că de sub soare-s cel mai drept./ …Un om comun de bună seamă,/ Ce-am dat tribut, am dat și vamă/ Pentru atâtea idealuri/ Râmase dincolo de maluri./ … Am și greșit, e și normal,/ Dar n-am greșit esențial,/ Ca să mă las lovit de cei/ Ce au impresia că-s zmei.” (Sunt omul jocului corect).
Cu toate hopurile, piedicile și atitudinile celor ostili caracterului său onest și deschis precum și al muncii sale în domeniul culturii, omul Ion Sanda a crezut în soarta și în destinul său și nu s-a dat ”Niciodată învins”: ”Sub privirile soarelui,/ Pașii mei, ființa mea, drumul meu,/ Printre cuvinte urcă mereu,/ Spre piscuri de vis,/ Tot mai sus, tor mai sus./ … dar ”Acolo, însă, sunt și stânci colțuroase/ Și neiertătoare,/ Doar pentru cei învinși./ Nu de propria lor ursitoare,/ Ci de propria lor demnitate./ Un poet ajuns acolo,/ Să fie învins,/ Niciodată nu se poate!”.
Nu se lasă intimidat de toate cele și se decide să trimită o ”Scrisoare unor politicieni”, în care le spune fără ocolișuri că ”V-am ales în fruntea noastră/ Și nădejde-n voi am pus,/ Crezând c-o să duceți țara/ Sus, pe culmi de paradis./ Dar ne-am înșelat amarnic/ Fiindcă-ați aruncat-o-n hău,/ Voi, cu ea când vă e bine,/ Noi, cu ea când e mai rău.”/
Iubește istoria locurilor, tradițiile și se implică activ în evenimente culturale majore. În acest periplu se întâlnește cu chipul imaginar al marelui pandur Tudor Vladimirescu, și al cărui rol îl interpretează într-un mod magistral, mulți ani, la manifestările cultural-istorice de pe Câmpia Soarelui de la Padeș, declarând răspicat și cu putere în fața numerosului public prezent: ”Cămașă de mire îmbracă olteanul./ Nu-i timp să gândească la visele mumii./ Când scapără-n coarne de viperi amnarul,/ Miroase a sânge pe zariștea lumii./ (Cântec de pandur).
Deja om de cultură cu vastă experiență, meditează și scrie o epistolă regretatului lui mentor, prof. Titu Rădoi, pentru a-i povesti ce se mai întâmplă pe această lume, destăinuindu-se: ”De când te-ai veșnicit, magistre,/ Pe-aici cam multe s-au schimbat,/ … Ne macină cumplite geruri,/ Tristețea-n noi s-a cuibărit.”/ cu mai multe detalii de la Cenaclul ”Columna”: ”Despre Columna ce să-ți scriu:/ Vor iar ”Cenaclul” să-l reînvie,/ De când plecași, parcă-un pustiu./ S-a așternut în el, ”bădie”.//, dar totuși ”Au început să vină iară,/ Să țină barzilor ison,/ Vasile Ponea, bunăoară,/ Năstrujnicul de Spiridon./ Gelu Birău, Adi Frățilă/ Și Ion Popescu Brădiceni,/ Chiar Ion Cepoi, Costi Bunilă/ Se numără printre mireni./ (De când).
Soției, Maria, îi dedică unul din volumele sare de poezii și căreia îi declară și public: ”Cu evlavie și cu dragoste …închin această carete soției mele, Maria (Mica), cea care mi-a fost în permanență pildă de bogăție sufletească, mărturie, virtute, abnegație și spirit de sacrificiu”, iar copiilor Sorina, Codruța și Vasile le scrie cu dedicație, tâlcul povestioarei versificate a bunicului său: ”Noi aveam acasă-un dud/ Mare și rotat./ Într-o zi, ca din senin/ A bătut un vânt,/ Vânt hain și crud/ Și ni l-a culcat./, după care urmează povestea dudului, pentru ca în final să-i asigure pe copii săi că: ”Dar o să-l coboare/ Pe-această cărare,/ Precum i-a fost scris:/ Noaptea, doar în vis.” (Dudul).
Anii au trecu și poetul Ion Sanda constată că în satul sau natal dar și în cel adoptiv mai toate s-au schimbat: ”Dar de-acum s-au dus atâtea…/ Și mai toate s-au schimbat/ Nu mai sunt ca altădată/ Nici duminicile-n sat./” (Amintiri).
Cu toate acestea poetul Ion Sanda face o ”Rugă la început de mileniul III: ”Ferește-mi, Doamne, sufletul de răni,/ Alungă-mi teama cea de-nnoptare,/ Mai lasă-mi setea de-a goli din căni/ A vinului și-a dragostei licoare./ Păzește-mi, Doamne, stelele de hoți, Și lasă-mi, Doamne, visuri mai curate,/ Iar din greșeli, mai iartă” Știu că poți./ Tu, dacă vrei le poți ierta pe toate./”
Iar gândurile poetului ”zboară” spre ”… murmurul dintâi/ …Și asurzim adesea/ La vuietul de valuri./ Îmbătrânim pe caldul căpătâi,/ Ne strigă-n urmă anii/ Și toamna de pe dealuri./ Ne avântăm spre malul nevăzut/ Rămas de când e lumea/ Pe o planetă albastră/ Ne fie drumul zbor neîntrerupt/ Și-un cântec dus în slavă/ De Pasăre măiastră.”: (Zbor ne-nfrânt).
Și multe ne-ar mai putea spune poetul, dar mai lăsăm și pentru o altă întâlnire.
La mulți ani cu sănătate Maestre al cuvintelor pe care ni le-ai așezat parcă într-o melodie sufletească și trainică, pentru acum și peste veacuri.
dr. Victor Troacă, Președinte al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”Al. D. Șerban”!
