,,m-am iubit cu o femeie piersică până s-a copt luna”, de Constantin Romulus Preda
Constantin Romulus Preda este deja un poet uimitor. Un inițiat. O strălucire pentru generația lui de contemplație cyber. S-a născut în 1990, în Craiova și este licențiat în Drept și Științe Politice. Nefiind o făptură prea tânără ca să debuteze editorial la 23 de ani cu două cărți de poeme, ,,Mii de baionete îmi decorează inima” și ,,Iubirea noastră înflorește dincolo de stele” (Editura Autograf MJM, Craiova), urmate de ,,Cap sau pajură, sabie sau inel de logodnă” (Editura Autograf MJM, 2015), ,,Martirul garoafei” (Editura Autograf MJM, Craiova, 2015), ,,Te iubesc aproape orb” (Editura Hoffman, Caracal, 2018), ,,Te iubesc, nu mai am margini” (Editura Hoffman, Caracal, 2018).
I s-a decernat premiul de debut al Festivalului Internațional ,,Mihai Eminescu” (ediția I, septembrie 2013), fiind remarcat de Justo Jorge Padron, unul din poeții importanți participanți la prima ediție a Congresului Mondial de Poezie de la Craiova (v.note bibliografice). Ultima lui carte, ,,m-am iubit cu o femeie piersică până s-a copt luna” a apărut tot la Editura Hoffman, în 2019, într-un format mare, elegant, foto copertă Nicu Voinea, cu tehnoredactarea și corectura frățiorului Daniel Preda (așa cum sângele nostru/din sângele părinților noștri se trage/ poemul acesta în liniștea sângelui tău înalță catarge/frații sunt stâlpi cosmici pe care părinții-i împing/ către aceeași lumină când lor le e frig/ frații sunt întruchiparea îngerilor păzitori/ îți amintesc mereu că ai știut cândva să zbori/ frate de piatră/ căci piatra ia culoarea sângelui/ cum și pustia îi luminează calea orbului/ acolo unde doar eu văd/ tu poți ilumina cărarea/ frate de piatră/ noi suntem stâlpii cosmici ce-nvolburează marea/simțim în rădăcini cum se înalță pe piedestal/ Mirarea – fratelui meu daniel). Poemul este tocmai izvorul extazului prelungit.
Loial și tăios morții, Constantin Romulus Preda scrie dintr-o voință secretă a sângelui.
Iar sunetul versului său vine ca o îngerire a spiritului ce împrimăvărează și pune cunună cerească. Eu i-am numărat aici 153 de poeme și ,,am văzut un poet/avea chip de cenușă și lumânări pe piept/am văzut un poet frumos ca un taur/ am văzut un poet cu moartea de aur/ am văzut un poet damnat de alți poeți/am văzut un poet cu miliarde de vieți/ am văzut un poet atât de sărac/am văzut un poet cu trupul de mac/am văzut un poet ce se stinge/nici măcar respirația lui dumnezeu nu-l mai atinge/ am văzut un poet mai trist ca propriul plâns/un poet căruia nici măcar poezia nu i-a mai ajuns” – am văzut un poet.
Constantin Romulus Preda este poetul cu fantezia culeasă dintr-o mireasmă de doină în forme cărturărești: „scria-mi-aș un epitaf/cu particule de praf/să nu vadă nimene/cum îmi cântă sângele/ scrie-mi-aș moartea de viu/ să stea singură-n sicriu/ și eu să mă-nalț în mine/ printre flăcări și suspine/să îmi uit chipul și casa/să-i frâng morții mele coasa” – să nu vadă nimene (baladă)
O preferință a textului (de)vine moartea în cupe de vin liric: ,,probabil sunt poetul ce merge mereu înapoi/și-și caută neființa dincolo de stele/o singură poezie se împarte la doi/aceea e clipa nașterii mele//probabil sunt străin/probabil sunt pustie/nu-i aparțin nici morții/nu-mi aparțin nici mie” – nu-i aparțin nici morții.
Constantin Romulus Preda își semnează poemul astral: ,,mă uit mereu către cer și mă cutremur/ din toată singurătatea și toată tristețea materiei/m-am născut eu/nimic mai sfâșietor decât chipul meu/ privind către cer” – mă uit mereu către cer și mă cutremur
Din textele sale curg șuvoaie de imagini în culori dulci, amănunțite ca o dantelă a asfințitului: „mamă/tată/se sparg norii/inima privighetorii/răsări-va în pustie/pustie viață pustie/nici neantul nu-mi ajunge/ îmi curge din lacrimi sânge/ inima privighetorii/ alungă mamă toți norii/ și bate la răsărit/ de ce tată n-ai venit/ să mă vezi când m-am născut/ am fost otrăvit cu lut/ și de-atunci plâng a lumină/ mă fac vinovat de crimă/ l-am ucis pe dumnezeu/ c-a rostit numele meu/ și-a făcut din lut poeții/chiar în miezul dimineții/ și-a lăsat moartea prin lume/să ne-nvețe după nume/mamă/tată/m-am pierdut/nicicând nu m-ați cunoscut/l-am ucis pe dumnezeu/c-a rostit numele meu” – se sparg norii.
Să-l surprindem pe tânărul poet, nobil și iubitoriu, ca și cum ar fi săvârșit o taină: ,,uită-mă/ mă uită zeii/ c-am mușcat sânul femeii// și din mușcătura mea/ s-a ivit un plâns de stea” – uită-mă. Într-o construcție magistrală, Constantin Romulus Preda, vorbind despre sine, își invocă sfințenia și umilința creștină: „să nu strigi numele meu/ că mă plânge dumnezeu/ că n-am vrut să mă închin/ și-am purtat un chip de crin/chiar în noaptea judecății/ dincolo de ceasul morții/ și m-a căutat cu luna/ el credea că eu sunt duna/ în care ardea nisipul/ numai el îmi poartă chipul/ dar eu port un chip de crin/ sunt umilul constantin/ n-am nici umbră n-am nici moarte/ duc lumina mai departe” – să nu strigi numele meu. O prietenie înaltă între poet și lună. Între poet și oglindă. Între Constantin Romulus Preda și cititorii cărților sale. Iată-l mărturisindu-se: „sunt poetul lunii. din adâncimile mele nu se mai poate ieși, sunt stăpânul nuferilor, sunt stăpânul haitelor de lupi, port în ochiul stâng cea mai frumoasă floare a morții. îmi port blestemul ca pe un dar sfânt, sunt poetul lunii, sunt stăpânul fluturilor cu aripi de smarald, am cunoscut melancolia celor mai adânci abisuri, atunci când scriu mă așez în fața oglinzii și aștept. un orb îmi dă târcoale și rânjește. poartă în ochiul drept cea mai frumoasă floare a morții. imagine în oglindă. răsare luna” – sunt poetul lunii.
,,m-am iubit cu o femeie piersică până s-a copt luna”, de Constantin Romulus Preda este o carte fascinantă, a rostirilor doinești, a mărturisirilor creștine, într-o măreție de ființă născută poet. (În)semnul nostru de carte este doar șoptit primăverilor unui tînăr Poet, pe numele lui Constantin Romulus Preda!
ALEX GREGORA
