Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu luminează pe cei neştiutori şi îi întăreşte pe cei slabi, le dă înţelepciune celor smeriţi, iar celor mulţi le dă grai, când revarsă din belşug mulţimea binefacerilor Sale!

1437

În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap. 2 Corinteni 6, 16-18; 7, 1; Ev. Matei 15, 21-28, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, textul Evangheliei ne oferă un exemplu grăitor şi demn de urmat de către toţi părinţii vremu¬rilor noastre, care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor, nu numai pentru tămăduirea lor de bolile trupeşti, ci mai ales de bolile lor sufleteşti care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele de la o zi la alta, iar, Pericopa Evangelică vorbeşte despre o femeie din părţile Tirului şi Sidonului, care a venit la Mântuitorul şi L-a rugat stărui¬tor să vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol. De fapt, ea n-a făcut ceva deosebit, dar cu toate acestea, a făcut totul pentru unica ei fiică, şi în cele din urmă pentru noi, cei de azi, pentru că în ciuda unui refuz iniţial, a continuat să creadă în binefacerea Lui Dumnezeu, fără să cedeze nici o clipă, atunci când se părea că Acesta a părăsit-o definitiv, a refuzat-o irevocabil, iar de la oameni soluţie nu mai exista. De asemenea, ea n-a cedat ispitei de a renunţa să mai ceară ceva acolo, pe pământ cananeean, unui iudeu care o refuza, pentru a se îndepărta definitiv de Cel ce părea că o insultă public. Femeia Cananeeancă a stăruit în a crede că tot ceea ce va cere, în cele din urmă va primi, iar Cel ce poate totul, când va şti El că trebuie să o facă, se va milostivi. E ca o lecţie de viaţă pe care mama păgână ne-o predă nouă tuturor, pentru că înseamnă încrederea în Dumnezeu, mai ales atunci când El pare că refuză şi stăruinţa în a aştepta un răspuns de la El, ar părea că nu mai vine! Pentru că, iată, de trei ori cererea ei a fost respinsă, dar, tot de-atâtea ori femeia a stăruit, s-a rugat şi a aşteptat răbdătoare. Se întâmplă faptul că pentru mulţi creştini, a se ruga înseamnă a-I prescrie Lui Dumnezeu reţete să-i vindece după părerea lor, să le împlinească cererile după aşteptările lor, să pedepsească după voinţa lor şi să miluiască după crezul lor, dar, un asemenea lucru, pe linia logicii omeneşti, ar fi contrar Logicii Lui Dumnezeu, dacă Stăpânul cerului şi al pământului ar acţiona după prescripţiile noastre. E bine să înţelegem că aici, pe pământ, noi nu vedem, de cele mai multe ori, ceea ce e bine şi ceea ce e dăunător pentru noi, chiar dacă răspunsul imediat al Tatălui Ceresc poate să nu ne placă şi poate să ne dezamăgească, aşa cum va fi dezamăgit-o şi pe Femeia Cananeeancă refuzurile repetate ale lui Iisus Hristos, dar, trebuie să fim smeriţi şi să realizăm faptul că Dumnezeu luminează pe cei neştiutori şi îi întăreşte pe cei slabi, le dă înţelepciune celor smeriţi, iar celor mulţi le dă grai, când revarsă din belşug mulţimea binefacerilor Sale!

,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”!
Aşadar, în Duminica a 17-a după Rusalii, avem Evanghelia cu femeia cananeeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cea cuprinsă de duhul cel necurat, însă, Domnul respinge de trei ori rugămintea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel, iar, pentru o femeie păgână, nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca înaintea câinilor. Dar, femeia s-a rugat insistent, zicând: «Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmiturile ce cad din masa domnilor». Dar, atunci Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!”, pentru că femeia din Evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu o învăţătură despre modul cum trebuie să fie credinţa noastră, în situaţia în care cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână, adusă înaintea Lui Iisus pentru necazul şi chiar credinţa ei tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubiţi cititori, şi credinţa noastră, să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti, pentru că o credinţă ce te lasă ca să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă. Dar, femeia din Evanghelie ne este de învăţătură nu numai prin modul cum a plecat ca să-L afle pe Hristos, ci şi prin modul cum s-a purtat în faţa Mântuitorului, pentru că Domnul, «întâi nu i-a răspuns ei cuvânt», cum spune Evanghelia, mai ales că o altă femeie, mai slabă de credinţă, după acest refuz, poate că s-ar fi depărtat, dar, cananeanca n-a disperat, a intervenit prin apostoli, însă şi pe calea aceasta i-a venit un refuz categoric: „Spuneţi acestei femei, a zis Iisus ucenicilor Săi, că Eu sunt trimis numai pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel; femeia aceasta nu face parte din turma oilor Mele!”. Dar, femeia, nici după acest refuz nu disperă şi se adresează din nou Mântuitorului, prin cuvintele: «Doamne, ajută-mi!», ştiindu-se faptul că evreii erau poporul cel ales, prin care Dumnezeu hotărâse ca să vină mântuirea în lume. Dar, din alegerea aceasta, evreii îşi făcuseră un titlu de mândrie, deoarece, pe toate celelalte popoare le numeau «câini de dispreţuit», iar, Mântuitorul fiind pe punctul acesta de vedere, îi spune femeii: „Nu este bine a lua pâinea fiilor (adică a fiilor lui Israel) şi a o arunca câinilor (adică păgânilor)”, considerându-se că în sfârşit, acest răspuns categoric o va depărta pe femeie. Dar, credinţa ei nu slăbeşte, ci, dimpotrivă, se face şi mai fierbinte şi mai stăruitoare, când cade iar la picioarele Mântuitorului, cu vorbele: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor», pentru ca noi să înţelegem şi mai bine că femeia aceasta prestase un strălucit examen de credinţă. În final, Iisus Hristos îi spune: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”, iar fiica ei s-a vindecat! Aşa trebuie să fie şi credinţa noastră: tare, statornică, stăruitoare, dar, sunt atâţia oameni care cred numai până ce le merge bine, însă, credinţa lor slăbeşte îndată ce le vine un necaz sau o încercare, deoarece credinţa trebuie apoi să fie împreunată cu smerenia şi cu recunoaşterea păcatelor. Credinţa cea adevărată trebuie să ne aplece şi pe noi la picioarele Domnului Iisus Hristos, la picioarele Crucii Sale! Dar, este ceva ce ne deosebeşte de femeia din Evanghelie, care era o femeie păgână şi cerşea ca o păgână, o fărâmă din masa Domnului Iisus, pe când noi, ştim că suntem fiii Lui, pe care El Însuşi ne cheamă la masă, spre deosebire de femeia cananeancă ce umbla după Mântuitorul cerşind o fărâmă din darurile Lui! După noi umblă Mântuitorul, rugându-ne şi îmbiindu-ne să luăm şi să gustăm din darurile mântuirii ce ni le-a câştigat pe crucea Golgotei, dar, nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul, ci pentru că nu vor să ia mântuirea ce li se oferă cu atâta bunătate de către Domnul Iisus Hristos! Oamenii care nu au frică de Dumnezeu sunt în stare să facă orice rău, nu se ţin de cuvânt şi fac la păcate mari şi grele cu multă uşurinţă. Cum să nu îngăduie Dumnezeu pe satana ca să intre în aceşti nelegiuiţi? Sunt o mulţime de oameni lacomi şi nedrepţi care înşeală, mint, fură şi trăiesc din astfel de nedreptăţi şi asupriri, iar, păcatele acestea grozave se vor întoarce asupra lor şi îi vor chinui nu numai în veşnicie, dar chiar şi aici, în viaţa aceasta, aşa că, să nu li se pară că au înşelat pe cineva, ci s-au înşelat pe ei înşişi,pentru că întotdeauna, Dumnezeu luminează pe cei neştiutori şi îi întăreşte pe cei slabi, le dă înţelepciune celor smeriţi, iar celor mulţi le dă grai, când revarsă din belşug mulţimea binefacerilor Sale!

„O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti”!
Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii este atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie, că Îl vedem pe Însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta!”, mai ales pentru pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, deoarece Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă! Să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii, iar, dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult, vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi! Sărmana mamă, toate suferinţele fiicei sale le simte în inima ei, iar iubirea ei de mamă îi reînnoiesc amărăciunea şi necazul, căci vedea suferind pe aceea pe care o iubea, iar, durerea şi nenorocirea ei peste măsură de mari sunt singurele motive ca să fie ascultată, în ciuda faptului că Iisus ştia că peste câteva luni, tot prin uneltirile diavolului, va trebui să sufere şi El cele mai grozave chinuri şi chiar moartea pe Crucea de pe Golgota! Domnul va privi în aceste momente durerea, lacrimile şi deznădejdea sărmanei femei. Nu se poate să nu fi deşteptat în inima lui Iisus durerea şi lacrimile sfintei şi iubitei Sale mame, pe care parcă o vedea stând lângă Crucea Lui, a unicului ei fiu care-şi da sfârşitul pentru eliberarea neamului omenesc de tirania satanei şi a păcatelor lumeşti! Pentru exemplificare, fiecare dintre noi, să cugetăm la această minunată Rugăciune: ,,Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Ca şi femeia cananeancă, vin şi eu la Tine. Mă aduce şi pe mine un necaz mare. Unica mea fiinţă iubită, sufletul meu, se chinuieşte cumplit în diavoleştile patimi şi fărădelegi. Multe doctorii am cercat şi nimic nu [mi-a] folosit. Acum vin la Tine şi cu lacrimi fierbinţi mă rog Ţie: Fie-Ţi milă de mine şi mă tămăduieşte. Ştiu că nu sunt vrednic de acest dar… Sunt şi eu un câine netrebnic ce merită să fie bătut şi alungat… Sunt un vrednic de osândă, de pedeapsă, de pieire, de moarte, dar eu mă ţin mereu de Tine şi strig mereu spre Tine: Doamne, ajută-mi! Oricât m-ai alunga, eu nu mă depărtez… Oricât m-ai respinge, eu nu plec, ci strig mereu: Iisuse Doamne, fie-Ţi milă de mine şi mă tămăduieşte. O, ce bun şi milostiv eşti Tu, Doamne! Pe femeia cananeancă ai respins-o de trei ori, dar pe mine mă chemi cu glas dulce: „Vino, suflete chinuit, căci, iată, gata sunt toate”. Iată-mă, vin, Doamne. Slăvit să fii, preabunule Doamne, pentru masa bogată ce mi-o întinzi. Eu am cerut o fărâmă şi Tu îmi întinzi o masă întreagă, un «ospăţ» întreg. Slăvit să fii, Doamne, că m-ai lăsat să gust din darurile mântuirii sufleteşti. Până ce moartea îmi va închide graiul, eu voi striga mereu şi [la] alţii: Veniţi la Domnul şi luaţi darurile ce ni le îmbie. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul şi preadulce este mântuirea pe care ne-o dă, Amin”! Pregustând această minunată rugăciune, să reamintim faptul că misiunea Cuvântului întrupat al Domnului cuprindea două părţi: prima parte, vestirea Evangheliei evreilor, iar a doua parte, vestirea Evangheliei păgânilor din lumea întreagă, iar, dacă prima parte trebuia s-o împlinească El Însuşi, a doua parte se împlinea prin Apostolii Săi. Desigur, sărmana femeie, nu putea cunoaşte gândul Mântuitorului, mai ales că vedea în cuvintele de respingere dispreţul cel mai mare pe care-l au iudeii pentru păgâni! Poate că merită acum să aruncăm privirile noastre la mulţimea mamelor creştine din vremea noastră şi să vedem, de ce s-au îndrăcit şi s-au îmbolnăvit mulţi copii tineri şi tinere, care suferă de cele mai grozave boli sufleteşti şi trupeşti, iar mamele lor plâng şi cer ajutor la Biserica Domnului. Aceşti copii, care au crescut cu ochii în televizor, în telefon sau pe laptop şi pe la cinematografe, caută să imite pe «sfântul» lor din filme, să imite pe «sfinţii» lor din sport, căci, poate seară de seară sunt unii care urmăresc aceste programe, atât de mult le-au intrat în sânge aceste competiţii, atât la copii, cât şi la bătrâni, încât ne întrebăm, dacă mai au timp şi pentru o sfântă rugăciune şi pentru o mulţumire adresată Lui Dumnezeu!
De aceea ştiu copiii toate prostiile de mici şi mulţi părinţi fără minte şi fără educaţie se bucură de aşa-zisa lor isteţime, dar mai târziu vine timpul, cum a venit pentru mulţi, să plătească cu lacrimi amare aceste grele păcate! Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii, ne mai învaţă că părinţii de astăzi, trebuie să aibă mare grijă de copiii lor, căci din cauza necredinţei şi a depărtării de sfinţenie se îmbolnăvesc şi trupeşte şi sufleteşte! Copiii necredincioşi devin molatici la treabă şi incapabili la serviciu, fiindcă seară de seară stau cu ochii în televizor până aproape de miezul nopţii, iar a doua zi nu mai sunt buni de treabă, nu mai pot lucra cu capul mai limpede, ca să nu mai spunem şi câte boli grozave se încuibează în ei, căci devin anemici şi neputincioşi din cauza pierderii timpului, a odihnei, a somnului! Însuşi Dumnezeu, spune Sfânta Scriptură, după ce a lucrat 6 zile, în a 7-a zi s-a odihnit! Desigur că Dumnezeu, care le ţine pe toate cu mâna şi ne-a creat, nu pentru că a obosit s-a odihnit, ci, ca să dea pildă să ne odihnim şi noi în ziua a 7-a, ca în ziua Duminicii să ne odihnim trupul şi să ne hrănim sufletul cu duhul sfinţeniei, din moment ce Atotputernicul Dumnezeu luminează pe cei neştiutori şi îi întăreşte pe cei slabi, le dă înţelepciune celor smeriţi, iar celor mulţi le dă grai, când revarsă din belşug mulţimea binefacerilor Sale!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.