Silvana era supărată… Și cum să nu fie? După ce o consultase, medicul le spusese părinților că moștenise viciul de refracție al tatei și trebuie să poarte ochelari… La început, nu înțelesese și ceruse explicații. Le primise, și se dumirise că, tata nu purta ochelari pentru că era ,,om mare,” ci pentru că nu vedea bine… Se obișnuise atât de mult cu tatăl cu ochelarii pe nas, încât nu-și pusese niciodată problema, cu adevărat, de ce el poartă și nea Matei vecinul de la apartamentul din stânga lor, nu! Acum însă… chiar ideea de a purta ceva, care să se sprijine pe nas și să se agațe de urechi – i se părea îngrozitoare… Intră în camera părintească, unde, pe noptieră se aflau ochelarii tatei. Tata era la duș; era ocazia să vadă ce și cum… Întinse mâna, luă cu grijă ochelarii și privi prin ei în plină lumină… Ceață… Rama, grea și rece, îi dădu un sentiment neplăcut. Și-i potrivi la ochi… Apăsare pe nas și greutate după urechi… Își aminti că prietenii ei de la bloc nu purtau niciunul așa ceva. Singura, Mariana, fetița de 10 ani de la etajul patru avea, și copiii râdeau de ea… Era hotărâtă. ,,Nu voi purta ,,ocalari”” șopti, schimonosind voit cuvântul. Mamei și tatei le fu imposibil să își convingă copila de 5 ani… chiar dacă îi arătară că rama era mică și frumoasă, ușoară și potrivită, Silvana nici nu voia să audă… Luară legătura cu oftalmologul care le explică faptul ca era imperios necesar ca Silvana să poarte ochelarii, pentru ca reeducarea vederii se putea face numai până la 6 -7 ani, după această vârstă, copilul rămânând cu handicap vizual definitiv! ,,Ce ne facem, Silvana e încăpățânată ca un catâr, cum o convingem?” deschise discuția, seara, mama… ,,Eu știu ce să mai zic?”răspunse tatăl exasperat… ,,Are și ea dreptate, copiii pot fi cruzi unii cu alții, însă dacă nu poartă ochelarii, acum, când încă se mai poate face ceva, remarcile răutăcioase ale celor din jur, vor fi cea mai mică dintre problemele ei…” Se lăsă tăcerea… După câteva minute, mama sugeră: ,,Vineri mergem la țară, spune-i și mamei tale, poate găsește ea o soluție, ea a crescut-o și Silvana o iubește mult!”… ,,Asta e!“ izbucni bucuros tatăl. ,,Mama poartă și ea ochelari… sigur va găsi ce să-i spună!” ….Ajunși la bunica paternă, se bucurară de o după-amiază ca-n povești… După masă, ieșiră în grădină, la o lungă plimbare sub merii înfloriți… Bunica Ioana, găsi momentul potrivit, își luă nepoata de mânuță, și merseră ceva mai târicel, până părinții rămaseră în urmă. Se opriră… Silvana își privi bunica: pe față cu riduri mărunte, încadrată de părul alb ca neaua, străluceau sub ochelari, ochii aceia blânzi și albaștri, pe care-i iubea nespus… Bunica Ioana înțelese privirea fetiței: ,,Da, Silvana, și eu și tatăl tău avem, cum vezi, probleme cu vederea și, se pare le-ai moștenit și tu”… ,,Dar, Buni,” începu copila simțind că-i vine a plânge, ,,copiii râd de cei care poartă ochelari”… Bunica Ioana, își scoase ochelarii, și-i șterse… apoi rosti: ,,Silvana, toți oamenii privesc lumea de-afară prin fereastra casei, așa e?” ,,Da, Buni” răspunse fetița… ,,Și ochelarii sunt o fereastră…O FEREASTRĂ ÎN PLUS”… Silvana zâmbi… Buni avea totdeauna dreptate! În momentul când își probă ochelarii, înțelese adevărul celor spuse: o fereastră în plus – vedea clar tot ceea ce o înconjura! În după-amiaza când ieși la joacă cu ochelarii pe nas, prietenii ei de la bloc, o priviră uluiți… apoi Radu – băiatul cel răutăcios din blocul vecin, râse scurt și strigă: ,,Ai ochelari !”… ,,Am o fereastră în plus prin care privesc lumea, așa mi-a spus Buni, și ea știe bine ce spune” răspunse fetița. Nimeni nu mai spuse nimic; se jucară până seara cu toții… A doua zi însă… la joacă, spre surprinderea Silvanei, și Radu – răutăciosul, și Andreea, una dintre fetițele cu care se juca mai des, purtau ochelari… Privirii ei întrebătoare Radu -i dădu glas: ,,Și noi avem o fereastră în plus… însă ne-a fost teamă să privim prin ea, până acum”. Și Radu și Andreea aveau nevoie de ochelari, dar, ca și ea, refuzaseră să-i poarte… Copiii își zâmbiră…sus, la ferestre, părinții îi priveau, iubitori…
O FEREASTRĂ ÎN PLUS, ar trebui să-i facă să vadă mai clar pe cei care au nevoie de ea, iar pe toți ceilalți să realizeze că, și purtând ochelari, oamenii rămân aceiași: OAMENI!
Doina Pînișoară Dafincescu
