Avem nostalgia cărților de dinainte de la 1990. Rămase în vreo „bibliotecă populară” haretiană, în vreo alta, a vreunui modest dar sârguincios dascăl „de țară”, te seduc azi prin mirosul lor specific, te încântă cu litera lor măruntă și cu formatul lor liliputan. Așa ne-a căzut în mână una din cărțile celebrului învățător Dumitru Pupăză, din Dobrița Gorjului, om de rară iubire pentru învățătura neamului răspândită altădată, în majoritatea ei, prin satele cu moșneni, răzeși, țărani într-un cuvânt, vătafi de plai, preoți ori logofeți ai Statului.
În Biblioteca Societății Steaua au apărut: George Coșbuc: Din țara Basarabilor și P.Dulfu: Foloasele învățăturii. Cum dulce zăbavă e cetitul cărților, am parcurs, miniona „cărticică de seară”, pre argheziană, cum altfel?, în numai 96 de pagini, scoasă de Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, sponsor St. Rasidescu, din București, unde se găsea un mare depozit de registre agricole și școlare, tablouri istorice în culori, icoane, regulamente militare, Anuarul Bucurescilor, etc. etc., dar și Administrația Bibliotecii Societății Steaua.
Iată o relație între proiectul cultural și cel, meștesugăresc-negustoresc, promovată de altruiști reprezentanți ai burgheziei democratice de secol XIX și de secol XX (până prin anii 1945-1947 când s-a proclamat, Republica Populară Română, când s-a abolit monarhia începută cu Carol I și terminată cu Regele Mihai I) care au reușit să implementeze prin autentici oameni de stat și verificați patrioți ca SPIRU HARET, Ion Kalinderu, P. Garboviceanu, M.Vlădescu, I. Dimitrescu ș.a.valori și ideologii patriotice.
Publicăm azi din „Foloasele învățăturii” în GORJEANUL subcapitolul referitor la „Școala de repetiție, Citirea, Bibliotecile populare, Cărți folositoare pentru popor, Cărți vătămătoare”. Cele afirmate în pag.71-81 sunt și actualmente valide.
Pe cuvântul nostru de onoare!
Dan Gr. Pupăză și Ion Popescu-Brădiceni
Şcoala de repetiţie — Citirea — Bibliotecile populare — Cărţi folositore pentru popor – Cărţi vătămătoare
Dacă toţi sătenii noştri, cari au urmat la şcoală ‘n copilărie, ar mai fi cetit câte ceva şi după ce-au eşit din şcoală, am avea astăzi pe la ţară mai mulţi omeni știutori de carte.
Dar câţi au făcut şi câţi fac aşa prin satele noastre?.. Am putea să-i numărăm pe degete… Din potrivă : Cei mai mulţi, aprope toţi câţi trec clasele vre-unei şcoli sătești, şi cari n’au de gând a părăsi coarnele plugului: nu mai pun mâna—după ce au scăpat de şcoală — nici pe carte nici pe condeiu, aşa că ‘n câţi-va ani uită tot ce au învăţat, nu mai știu nici măcar a scrie şi a ceti.
Iată încă una din pricinile, pentru care numărul celor știutori de carte este aşa de mic la noi chiar şi prin satele, pe unde se află şcolă de mai-mult timp, de câte 20—30 de ani.
Câtă nesocotinţă. Ce păcat!.. Tinerii săteni, cari fac astfel, au pierdut — va să zică — în zadar timpul cât au urmat la şcoală. Şi dacă lucrurile vor merge tot astfel şi pe viitor, atunci Statul Român cheltuește degeaba atâta sumedenie de bani pentru şcolile sătești, căci satele nostre au să rămână tot în întunerecul şi ‘n starea de plâns în care se găsesc astăzi.
Pentru a se pune capăt pe viitor acestui rău, noua lege a ‘nveţămîntului nostru primar prevede, ca şcolarii de la ţară cari vor mântui tote cinci clasele înainte de a fi ‘mplinit vîrsta de 14 ani, să mai urmeze la şcoală, până la împlinirea acestei vîrste, câte două ceasuri cel puţin pe săptămână, spre a repeta—sub conducerea ‘nvăţătorului—cele ce-au învăţat, şi spre a-şi mai îmbogăţi mintea şi cu unele ‘nvăţături noi.
Acesta prevedere a legii este din cele mai înţelepte. Fiecare sătean ar trebui să-şi trimită deci cu plăcere copiii nu numai la şcoală obicinuită de toate zilele, ci şi la «Şcoala de repetiţie»; căci numai atunci locuitorii de mâne ai satelor noastre vor putea să se folosească de cunoscinţele dobândite ‘n şcoală, când vor repeta şi vor ține minte toată viața cele ‘nvățate.
Chiar cercetând însă cineva şi «Şcoala de repetiţie» până la vîrsta de 14 ani, aşa cum se prevede ‘n lege, totuşi: dacă de aci ‘ncoa nu va mai pune mâna pe carte, se poate să uite cu timpul tot ce-a ‘nvăţat. Un alt mijloc deci, pentru ca fiii sătenilor noştri, şi oricui a trecut prin vre-o şcoală, nu numai să uite cele ‘nvăţate, ci din potrivă, să-şi mai înmulţescă cunoștinţele, este cetirea.
Câte cunoștinţe folositore nu poate, în adevăr, să-şi însuşească cineva, singur, după ce a eşit din şcoală, numai prin cetire! De pildă: tînăr sătean a ‘nvăţat în copilărie la şcoală câte ceva despre creșterea albinelor şi despre foloasele lor, dar i-s’au şters din minte unele lucruri, sau n’a ‘nvăţat atâta cât i-ar trebui pentru ca să-şi poată face şi el în grădina sa stupărie ‘n regulă. Atunci, dacă dorește acest lucru, n’are decât să iea o carte ‘n care e vorba despre stupărit; şi sunt o mulţime de cărți de acestea. Acolo va găsi tot ce-i trebue, ba mai mult încă. Anume: cum trebuesc îngrijite albinele; cum se pot lua fagurii de miere la un stup, fără să prăpădim stupul; cam ce preţ se vinde pe la tîrguri mierea şi ceara;
cât poate să câştige cineva după urma unui număr ore-care de stupi, şi altele.
Şi precum stupăritul, tot aşa poate să ‘nveţe cineva din cărţi, mai cu temei decât cum a învăţat în şcoală: cultura şi păstrarea legumelor; altoirea pomilor şi păstrarea fructelor; cum trebue ‘ngrăşat şi lucrat pămîntul, pentru ca să dea roade mai din belşug; cum trebue să-şi îngrijescă omul vitele; cum poate să-şi păstreze sănătatea sau să se vindece la nevoe de unele boale, — şi câte şi mai câte !
Pe lângă cărţile cu ‘nvăţături folositoare pentru viaţă, cum sunt acelea de stupărit, de pomărit, de legumărit şi altele, mai sunt şi cărţi cu poezii şi cu poveşti frumose, şi cărţi în cari ni se spune povestea ţării şi a neamului nostru, în cari ni se povestesc faptele celor ce au muncit fără preget şi s’au luptat cu vitejie pentru binele patriei. Aceste cărţi, deşi nu ne dau cunoștinţe trebuinciose numai decât pentru viaţa de toate zilele, totuşi ne sunt şi ele de un folos forte mare. Cetirea lor ne desfăteză mintea şi ne aprinde ‘n inimă simţiminte frumose, ca: iubirea aproapelui, iubirea de neam şi iubire de patrie,—simţiminte cari ne îndemnă să năzuim spre tot ce este bun şi frumos.
E bine deci să cetească tot omul şi cărţi de felul acesta, pe lângă cele ce cuprind învăţături trebuinciose pentru viaţă.
Şi acela, care va căuta să cetescă felurite cărţi folositore şi după ce-a mântuit şcola, nu numai că nu are să uite cele ‘nvăţate, ci încă va ajunge să scrie pe an ce merge mai multe lucruri şi să tragă foloase din ce în ce mai mari de pe urma ‘nvăţăturii sale.
«Forte bine. Insă de unde să îea cărţi un biet plugar de la ţeră?.. Cărţile costă parale, şi parale se găsesce cam rar în punga săteanului»—vor dice pote unii.
Da, aşa este. Şi omenii noştri mai înveţaţi şi cu dor pentru binele ţerii şi al neamului lor s’au gândit şi la lucrul acesta, şi au început să ‘nfiinţeze prin sate «Biblioteci populare», de unde pote ori-cine să ia cartea pe care doresce sau de care simte nevoe s’o cetescă, fără nici o plată, sau plătind numai o taxă mică de tot.
Ţările apusene au de mult asemenea biblioteci, atât prin oraşe, cât şi prin sate. La noi în ţară avem biblioteci mai vechi numai în Bucuresci, şi ‘n alte câteva oraşe mari; iar biblioteci pentru săteni au început să se ‘nfiinţeze abia de vre-o câţiva ani. Cinstea de-a fi pus temelia bibliotecilor de felul acesta în România se datoresce neobositului nostru bărbat de stat, dlui Spiru Haret care se află astădi pentru a doua oră în fruntea şcolelor române ca Ministru al Instrucţiunii Publice. D-sa, mai acum câţiva ani, pe când eră pentru întâia oră Ministru al Instrucţiunii, a ‘nfiinţat cel d’întâiu un numer mai mare de biblioteci prin satele României, în total: vre-o 320, câte 10 de fiecare judeţ al ţerii.
Unii dintre preoţii şi dintre ‘nvăţătorii noştri mai harnici, urmând pilda frumosă ce li-s’a dat din partea d-lui Haret, au început să ‘n-fiinţeze şi ei prin comunele lor câte o «Bibliotecă populară» aşa că numărul bibliotecilor de felul acesta astăzi crește mereu şi prin satele noastre, şi ele vor ajuta mult la respândirea luminei printre săteni.
Dar la ‘nfiinţarea «Bibliotecilor populare> ne lovim de o mare piedecă. Anume: nu prea avem cărţi, atâtea câte ne-ar trebui, scrise înadins pentru trebuinţele sătenilor noştri şi într’un chip potrivit cu priceperea lor.
Pentru a răspunde pe viitor acestei trebuinţe, s’a ‘nfiinţat anul trecut în București — tot la îndemnul d-lui SpiruHaret—Societatea «Steaua» cu ale cărei cheltueli s’au tipărit deocamdată două cărţi. 1) „Din ţara Basarabilor”, de d-1 G. Coşbuc, şi 2) cartea aceasta, despre „Foloasele învăţăturii”, şi se vor mai tipări încă multe altele.
Societatea «Steaua» are de scop a răspândi prin ţară pe un preţ cât se poate mai mic — 15 bani cartea—tot felul de cărţi folositoare pentru sătenii noştri.
Tot cu scopul de-a răspândi lumina prin satele României, şi tot la îndemnul d-lui Spiru Haret, s’a ‘nfiinţat în București acum vre-o 4 ani şi revista «Albina», care iese de sub tipar în fiecare Duminecă, colindând mai tote satele ţării, şi în care de asemenea se pot ceti multe lucruri folositore săteanului nostru, scrise pe înţelesul lui, şi pentru un preţ numai de 5 lei pe an.
O altă societate, care — ca şi societatea «Steaua»— respândesce prin ţară cărţi bune de cetit pentru poporul nostru, e — tot în București — şi societatea «Minerva».
Vrednică de laudă în privinţa acesta mai este şi Administraţia Domeniilor Coroanei, care sub conducerea d-lui Ion Kalinderu, cunoscutul luptător pentru propăşirea săteanului român, şi la dorinţa chiar a M. S. Regelui, care știm cu toţii cât de mult ţine de asemenea ca să vadă satele noastre scoase din întunerecul în care zac astăzi — a ‘nceput să tipărescă şi a dat la lumină până acum la vre-o 22 de cărţi scrise anume tot pentru trebuinţele poporului de la ţară.
Iată titlul câtorva dintre ele.
1. Noţiuni asupra viermilor de mătase.
2. Confecţionarea pălăriilor de paie cu mâna şi cu maşina.
3. Cultura albinelor.
4. Noţiuni de economia vitelor.
5. Noţiuni populare asupra grădinilor de legume.
6. Cultura arborilor roditori
7. Cultura lucernei.
8. Poveţe despre hrana țăranilor.
9. Cultura cânepei şi a inului.
10. Cultura plantelor de nutreţ.
11. Îngrăşarea câmpurilor, — şi altele.
Și d-1 I. Kalinderu, în dorinţa de-a ridică pe săteni cât mai grabnic din starea tristă în care se găsesc, trimite fără nici o plată toate aceste cărţi folositore în orice comună unde i-se arată de către ‘nvăţători sau de către preoţi, că s’a ‘nfiinţat vre-o «Bibliotecă populară.»
Iată dar că sătenii noştri știutori de carte au început să aibă, şi vor avea pe viitor de unde ceti din ce în ce mai multe cărţi scrise anume pentru trebuinţele lor. Râmâne numai ca ei să-şi priceapă interesul şi să cetescă aceste cărţi cu totă luarea aminte, împrumutându-le de la bibliotecă acolo unde se găsește în sat bibliotecă populară, sau cumpărându-le chiar ei din banii lor, dacă n’au bibliotecă ‘n sat. Într’adevăr, ar fi oare lucru mare pentru un sătean priceput şi doritor de ‘nvăţături folositore, ca să-şi cumpere singur în fiecare an 2—3 cărţi, cheltuind pentru aceasta câte 4—5 lei pe an ? Aceşti bani ar rodi pe urmă înzecit şi însutit, dacă sătenii s’ar lua—în ce privesce felul lor de a munci şi de a trăi—după sfaturile bune ce se găsesc prin cărţi. Nu e nevoe să cetescă cineva multe cărţi; sunt de ajuns şi mai puţine, numai să fie bune şi cetite cu luare aminte.
Fiindcă veni vorba despre cărţi bune, trebue s’o spunem aci că nu tote cărţile, câte ies de sub tipar şi se vînd prin târguri, sunt bune şi folositore celor ce le cumpără şi le cetesc.
Precum printre florile câmpului se află unele, cari în loc de miere ascund în sînul lor otrăvuri vătămătore: aşa şi printre cărţi se găsesc multe, cari în loc să dea învăţături bune, otrăvesc mintea şi inima cetitorilor prin, tot felul de pilde rele.
«Dar cine e ‘n stare să scrie şi să vîndă astfel de cărţi?» se vor întrebă poate unii.
Iacă, se găsesc şi oameni de aceştia fără suflet, negustori vrăjmaşi nouă, cari nu doresc binele ţării şi al neamului nostru, ci din potrivă: ne vreau răul! sau cari caută numai să câştige ei parale şi în colo nu le pasă că prin scrierile lor otrăvitore aduc un rău ţării şi neamului.
Sătenilor! feriţi-vă de asemenea cărţi. Să nu daţi bani pe o carte, pe care n’o cunoașteţi, până nu veţi fi ‘ntrebat mai întâiu pe preotul sau pe ‘nvăţătorul vostru, dacă acea carte e bună de cetit şi folositore pentru voi, sau nu.
Cumpăraţi cărţi, şi cetiţi cât de multe; dar, numai cărţi bune, numai cărţi de acelea, cari să vă fie folositore, fie pentru ‘mbunătăţirea traiului, fie pentru plăcerea şi înălţarea sufletului.
