Constantin Parfene abordează tehnica lecturii literare pe paliere în trepte suitoare. Prima treaptă e întâlnirea deschisă cu opera. Cum adică deschisă? Umberto Eco explică: opera posedă o rezervă nedefinită de înţelesuri, de perspectivă, deschiderea fiind, clar, „instrument de pedagogie revoluţionară”. Opera deschisă e deci în mişcare continuă estetic/ artistic, poate fi oricând reinventată – permutată. Cartea devine un univers în continuă fuziune, care se reînnoieşte necontenit sub ochii cititorului, arătându-i mereu noi aspecte ale acelei naturi poliedirice a absolutului pe care intenţionează să o exprime, să o substituie, să o realizeze. Asta fiindcă orice formă artistică (lirică, narativă, dramatică) poate fi considerată o metaforă epistemologică, iar opera ca mesaj pedagogic ce deplasează atenţia de la esenţă la aparenţă „obiectelor literare” ca „ambiguităţi de percepţie” şi opere care trebuie desăvârşită printr-o nouă (re)lectură/ contemplare şi utilizare1.
Cea dintâi întâlnire (prima cunoaştere) e cea sensibilizatoare, care vrăjeşte, delectează: şcolarul se contopeşte cu universul ori liric ori fictiv – în planul imaginar al operei; pe parcursul primului contact cu opera literară elevul (copil, adolescent) trăieşte în personajele, în locurile relatate de scriitor, uitând pentru moment de preocupările existenţei imediate; pe parcursul lecturii sensibilizatoare rolul primordial în receptarea operei îl are intuiţia artistică. Aşadar – conchid – prima cunoaştere a operei constă într-o intuiţie totalizantă care reproduce, în felul specific fiecărui cititor, intuiţia totalizantă a autorului. Revenind la intuiţie, ca instrument de structurare a unei prime imagini globale, unificatoare, asupra operei, aceasta poate fi fantastică (memoria = fantezie), afectivă (voinţa), intelectuală (fundamentală în literatură). Copilul se smulge cu greu din seducţia lecturii ingenue căci intuiţia lui e insubstituibilă şi nesuscitabilă, prin mijloace exterioare. Estetic, şcolarul intuieşte cu întregul psihic; e intuiţia literară, cea a reveriei absolut libere, iluminate, cea a visului şi cea a jocului infantil (căci cititorul ştiind că visează ştie că se joacă – n.m.). Aş îndrăzni să citez aici „Confesiunea râului visător” a lui Nichita Stănescu, o capodoperă care-l obligă pe copil la o a doua cunoaştere a operei (funcţia critică)2.
Esenţială la critic „este expresia condensată a impresiei sale”. În ceea ce mă priveşte, consider a doua cunoaştere a operei parte integrantă a actului lecturii, întru totul de acord cu Constantin Parfene, Elena Sandu, Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Constantin Cubleşan ş.a. că pe această treaptă a lecturii sunt conştientizate reacţiile de lectură, sunt căutate în textul poetic ori narativ parcurs explicaţia, motivarea impresiilor, intuiţiilor. Dă-i şcolarului metoda adecvată şi categoric exersând continuu va se putea exprima creativ, poetic, estetic, transformând lectura ingenuă în lectură clarificatoare/ motivaţională. Apoi, frecventând asiduu literatura, o să treacă în cea de-a treia cunoaştere: cea ştiinţifică a faptului artistic, pe calea oferită de stilistică, văzută ca o încercare de tehnici şi metode, a cititorului pasionat metamorfozat în critic pătrunzător3.
Dar să-i dau spaţiu cuvenit câtorva observații asupra poemului „Confesiunea râului visător” în sinteza de faţă: poemul lui Nichita Stănescu are ca motiv nimicul care a adormit şi a început să viseze. Visul începe să nască cifrele matematice, să aibă acces la infinitul existenţi, la comportamentul ei asimptotic; căci întocmai ca şi matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenţei cotidiene, pentru a ne pune în contact cu aspectele antiintuitive, paradoxale, ale existenţei. Nichita Stănescu vine spre matematică exact cum indică Solomon Marcus: „marcat fiind de lecturile literare şi filozofice”4. Astfel visurile încep să se anticipeze unele pe altele: „Cifra unu a adormit şi a visat iarbă şi capre. Iarba visând visul caprei a născut un copil, doi copii, trei copii, patru copii… copiii au mâncat iarba şi au crescut”. Oricum, poetul ajunge la intertextualizări senzaţionale şi care intrigă obligatoriu; Şi la rezolvări mereu neaşteptate în orizont hermeneutic şi fenomenologic, ca de exemplu „legenda autodevorării” din pricina singurătăţii, închinării la cifra zero, foamei de… autocunoaştere absolută etc.5.
Lectura operei lirice, de pildă, implică un comentariu emotiv, sonor, incantatoriu (ce poate fi repetat – n.m.), apoi meditaţia (intelectuală). Lectura operei epice presupune o reprezentare şi autoreprezentare (prin recitirea povestirii – n.m.), o asumare clarificatoare a alternanţei planurilor real-fantastic (unde e cazul), o împletire a afectivităţii cu reflexivitatea.
În „ABC-ul lecturii”, Ezra Pound recomandă „un manual (de (re)lectură – n.m.) ceva mai distractiv, în ultimă instanţă”. Asta e şi înţelegerea mea: restul înşişi de „inutilă plictisitorie din sala de curs”. E un manual alternativ, auxiliar, modest şi util pentru completarea şcolarităţii. Din ele o voce care se ţine de cuvânt şi îţi vorbeşte pe un ton didactic relaxat, al unui profesor sigur de ce are de făcut şi care ştie cum să-şi ducă elevul la ţintă pe căile cele mai eficiente6.
În acest manual-abecedar al lecturii, unul de transumanare (termen inventat de Dante în Paradisul, I, 70)7, autorul relevă „fragmente de frumuseţe şi adevăr necesare pentru a salva şi reînnoi umanul”, printr-o „gigantică rimă-subiect universală”, consolidată de o audiţie abstrusă, febricitare extra(c)tică, conectate în mod arhisubtil la gravitaţie şi metafizică vreme ce şi metafizica ne arată un soi de gravitaţie operaţională în fenomenele mentale.
Nicolae Manolescu recomandă o lectură „pe înţelesul tuturor” şi iarăşi subscriu fără nici o crispare/ prejudecată leneşă. Însă bazată pe recitirea care să semene cu o altă citire: adică una nereligioasă, nonrepetitivă. „Adevărata recitire constă în plăcerea recunoaşterii lucrului vechi, pe când noi căutăm să descoperim de fiecare dată altă carte în aceea pe care o citim. Nu ne scăldăm niciodată de două ori în aceeaşi carte… Simbolul lecturii moderne este Biblioteca8. Actualmente lectura devine în raport cu Cartea sau mai exact cu cărţile, căci Cartea-Originară s-a degradat în cărţi, aşa cum Ideea s-a degradat în idei iar Cuvântul în cuvinte. Epoca modernă cunoaşte aproape numai tipul laic de lectură. Tipul laic reabilitează de fapt lectura; căci ceea ce contează nu mai este obiectul, ci actul prin care ni-l însuşim.
Dar cititorul iubeşte lectura, iar criticul iubeşte critica. „Cititorul e devotat, pasionat, nu foarte pretenţios (deşi nu înghite orice), capabil să-şi uite de sine când lectura îl captivează; cartea fiind a altuia, se recunoaşte cu emoţie în ea, maximul orgoliu fiind de a crede că celălalt scrie în fond despre el: cititorul este totdeauna, din acest unghi, cel scris, iar scriitorul cel citit”.
Aşadar cititul cărţilor este discurs, cunoaştere, model de receptare, semantică logică, expansiune modelatoare, sens şi referinţă, un corp de strategii de enunţare etc.9. Cu totul altfel se comportă criticul. „El e distant, lucid, pretenţios (deşi înghite orice), incapabil să-şi uite de sine chiar şi când lectura îl captivează; socoteşte mai normal să scrie el însuşi despre ceea ce citeşte decât să citească ceea ce a scris altul; cartea fiind a altuia, crede că a fost scrisă pentru el (şi nicidecum despre el); în definitiv, spre deosebire de cititor, criticul vrea să fie citit, nu scris”10.
Acelaşi Nicolae Manolescu repune în dezbatere problema înţelegerii unei cărţi, una, în zilele de azi, foarte acută. Repovestirea ei e o critică deghizată în creaţie. Iar critica literală premerge criticii literare. Critica constă în crearea unui dublu al operei, în acelaşi timp asemănător şi diferit. Cel mai simplu comentariu repetă opera şi o modifică. De aceea autorul însuşi se recunoaşte atât de rar în imaginea critică. Deci înţelegerea este un act de apropriere a literaturii iar critica începe totdeauna de la expresie. Critica veritabilă începe prin a se exprima. Înţelegerea critică e o noţiune sinonimă cu expresia11.
Astfel receptarea post-paradigmatică devine una dialogal-culturală, (auto)ironică (prin ironie percepând critica), pragmatică. Obligaţia lecturii intertextuale funcţionează şi pentru receptorul real cu mulţimea lumilor experienţei lui – competenţă lingvistică, literară, ştiinţifică, retorică, ideologică etc., pe care le pun în joc nu numai în procesul de (re)construcţie şi evaluare a lumilor textuale dar şi în procesul – ca prelungire – de descifrare a citatelor mai mult sau mai puţin implicite ce compun textul în intertextualitatea existenţei sale şi deci şi a reacţiei acestuia faţă de sistemul mai larg în care se inserează prin chiar strategiile de autoproducere12.
Ion Popescu-Brădiceni
Note bibliografice:
1.Umberto Eco: Opera deschisă. Formă şi indeterminare în poeticile contemporane; traducere şi prefaţă de Cornel Mihai Ionescu; Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, pp. 49-73.
2. Dámaso Alonso: Poezia spaniolă (traducerea: Sorin Mărculescu); Editura Univers, Bucureşti, 1977, pp. 25-29; în concepţia lui Alonso a doua cunoaştere a operei desemnează activitatea criticii literare; criticul literar transferă intuiţiile reflectate în activitate expresivă, căci el dispune de capacitatea de a exprima creativ, poetic, intuiţia estetică.
3. Constantin Parfene: Compoziţiile în şcoală (Aspecte metodice); Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 84-90; acest cercetător apreciază că însuşirea unor tehnici de lectură a operei literare în şcoală şi în afara şcolii (de pildă la un cenaclu literar) poate mări numărul cititorilor în stare să ajungă la o atitudine personală, clară, faţă de lecturile lor.
4. Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului; Editura Spandugino, Bucureşti, 2014, pp. 9-10.
5. Nichita Stănescu: Noduri şi semne; prefaţă de Răzvan Voncu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010; pp. 100-101.
6. Ezra Pound: Opere II/ ABC-ul lecturii/ Ghid spre kulthură; traducere din engleză, prefaţă şi note de Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2019, pp. 7-9; Ezra Pound e una dintre rarisimele minţi care, scriind despre poezie, reuşeşte să fie la fel de memorabilă şi de intensă ca poezia – ceea ce face eseistica lui la fel de preţioasă ca şi enorma lui poezie.
7. Dante Alighieri: Divina Comedie; în româneşte de Eta Boeriu; note şi comentarii de Alexandru Duţu şi Titus Pîrvulescu; controlul ştiinţific al notelor şi comentariilor: Alexandru Balaci; Editura pentru literatură universală; Bucureşti, 1965, pp. 386.
8. Nicolae Manolescu: Lectura pe înţelesul tuturor; Editura Aula, Braşov, f.a., pp. 7-8.
9. Nina Ivanciu: Epistemă şi receptare; Editura Univers, Bucureşti, 1988.
10. Nicolae Manolescu: op. cit.; vezi eseul „Scrisul şi cititul”, pp. 11-14,
11. Idem, ibidem, vezi „Despre înţelegere”, pp. 15-17. Nicolae Manolescu mizează pe conceptul de „însemnare”-lectură. Eroul-martor se transformă în autor şi nu doar cronologia evenimentelor îi aparţine ci şi interpretarea lor. Mai mult, evenimentele îi aparţin, căci îl redefinesc pe el. Fiindcă scriind, se clarifică pe sine, iar sensul celor trăite i se revelă doar scriindu-le.
12. Nina Ivanciu: op. cit., pp. 110-111.
