Lumea gorjenească – Ultimul împărat

– Să treci neapărat pe la-mpărăție. Mă găsești acasă, pe bătătură, „la birou”, îmi fac de lucru că-s multe de pus la locu’ lor, toată săptămâna știi că alerg care pe unde, că dacă nu dai din mâini n-ai ce-ntinde pe masă, și la noi, mulțumesc lui Dumnezeu, m-a ajutat, a trebuit să pun scaune multe. Am de-alea cu spătar și cu catifea, de le-am apucat cu banii de la nuntă, nu-ț vine să te mai ridici din ele după ce ț-ai făcut loc între arcurile de oțel, de-a trebuit să le-ntind io cum scrie la carte, că cum veniseră din fabrică nu-ț venea să stai până la sfârșit, ca s-apuci să te saturi definitiv, da am și tamburete clasa-ntâi, de dud, de le poți lua fuga-n cur din toate pozițiile ca să te repezi la timp cu ele cu tot unde-s bucățile mai mari. Încoace, mi-am făcut bănci de fier, pe viață, cu astea unde-ai apucat, acolo rămâi, n-ai cum să te ridici flămând de la masă, rămâi în rând cu lumea până la sfârșit, până se termenă tot.
Ai vreo treabă de nu mă mai slăbeai din telefon? Știi că în timpul lucrului nu-i prea dau drumu’, m-am cam boierit, răspund numai la nevoie, cu interes, cum am văzut și io că se poartă acu…
– Păi, nu-i duminică?
– Și duminica nu se mănâncă? Poți să vii că ț-am făcut săcurea de mi-ai dat-o să văd de ea. Îi nemeșe rău, i-am pus o pană cu floare, i-am făcut un tăiș ca la sabia lu’ Tudor Vladimirescu de-ai scris de ia la ziar, lemne să ai… și să te țână spinarea. Or țî le sparge păduraru și țî le aduce și acas’? Că mai nou așa am auzit că le cam potrivesc unii. Am să ajung să nu mai am cui să fac nici săcuri. C-așa am pățît cu săpile. Nu mai vrea nima neam, nu mai sunt de nicio trebuință. Acu trece Kauflandu pe linie cu de toate, țî le lasă-n poartă, bani să ai. Ț-am găsit și potcoavele ălea vechi de ziceai de ele să le pui la scară, la vedere, să ai noroc de gură-cască, adică de oaspeți cum le zice ăstora la oraș, că ei doar vin, beau, mâncă și pleacă. Și cu ce te-alegi? Cu potcoavele mele de cai morți.
– Zic să trec pe la împărăție…
– Apuci dumneata ușurel pe linie la deal, asfaltu-i neted ca-n palmă și strălucește ca oglinda. Vede acu toată lumea, nu mai e drumul rău ca o dată, de-ț trebuia o jumate de zi s-ajungi cu vreo treabă la mine, la Glodeni… Nu mai trec care cu lemne, nici câini nu mai prea vezi de te lua cu friguri de frica lor, nu mai sunt ei nici oameni pe la porți, n-ai cui să dai bună zîua, casele, multe au ferestrele oarbe și rugii au ajuns cât halângile de italiană, iar ălea noi încă nu-s gata, mai trebuie aduși bani de pe-afară și mai trebuie la casa omului, cum s-ar zice, și-o muiere harnică să facă măcar doi-trei copii, că-s școlile goale și s-a-mpuțânat lumea, și câtă mai e, e dată… Oricum, vezi și dumneata, s-a construit mult, pe bază de fier beton, cum l-am auzit io ieri pe unu de-are abonament la „La Zamfir” și nu-i bun de dracu, da le știe el pe toate. Cică a lucrat și pe-afară da’ a aflat la timp că nici pe-acolo nu-s câinii cu covrigii-n coadă. Mai bine la noi, încă e loc destul și la o adică te trece pe caiet, după cum e cazu’ de n-ai banii la tine.
Opresc la numărul 22, atârnat la vedere pe niște porți de fier făcute dintr-o singură tablă, întinsă bine pe rame de cornier și înflorate cu tot felul de „forme decorative”, care mai de care. O turmă de câini de casă, negri, cum altfel?, dau semnal c-a venit cineva și latră până când primesc ordin cum că n-are rost să se mai consume degeaba.
Împăratu’ apare din fundu’ grădinii, îmbrăcat de sezon, cam prea gros pentru timpurile astea, cu-n fes de firmă tras bine pe ochi, într-o salopetă de lucru de culoarea cerului atârnat peste Amaradia și cu un zâmbet lățit ca lumea, pe toată fața lui de culoarea câinilor de pe bătătură, acum când toți dau din coadă printre picioarele noastre, așteptând o atenție, ceva, dacă tot a oprit la poartă o mașină cu număr de București.
Îl salut pe Împărat și ne dăm mâna și-i simt palma caldă, aspră și lacomă de muncă și parcă sunt alt om cuprins în strânsoarea lui fermă și prietenoasă și vorbele și ele dau să mi se cam subțieze. „Munca l-a făcut pe om” și mă uit la Împărat cu admirație și-l văd mai înalt decât e în realitate și subțire rău, ca o trestie…
– Să știi dumneata, munca l-a făcut pe om, da’ tot ia i-a rupt și oasele, că io, drept să-ț spun, m-am cam săturat. Da n-am încotro, mă cheamă „țara”, trebuie pus pe masă, și de-o vreme aștia de care răspund io vor numa proteină, și dacă s-ar putea să fie de curte. Cică să trăim curat, bine și fără euri. N-avem încotro, ne conformăm dacă așa-i comanda…
– Și zici că te ții pe poziție?
– Cum dracu, ai altă variantă? Am acu o comandă bună de săcuri și mai mari și mai mici, da majoritatea vor de-alea halape, s-apuce mult din prima, să aibă ce pune pe bicicletă…
– Ce vorbă-i asta cu bicicleta?
– Cum, nu știi? Văd că la București ați rămas rău în urmă… Primaru’ nost’, om ca lumea, a asfaltat toate drumețurile de ies și intră-n linia mare. Și pleacă omu’ de-acas când dă să-mbezneze, cu biciclete și cu toporu’ de brâu, își marcă singur lemnu’ care-i place, și-l taie la măsură, îl pune pe bicicletă, încalică și vine-acasă cu… satisfacția muncii împlinite.
Ai televizor, ai cald în casă, anu’ asta și producția la vin îi bună, n-ai încotro, faci politică ș-o duci bine. Te-aliniezi. Până una alta, omu’ nu să vaită. Să mai vedem, nu-i rău îndeajuns, mai e până-om lua măsuri în… consecință.
– Împărate, de fapt, în catalog cum erai trecut?
– Ca tot neamu’ nost, Mornea. Și io-s Ion Mornea. Da, lumea, știi cum e, bagă de samă la om și-l strigă cum vrea ia. Și io am ajuns să fiu Împăratu’. Nu mi năcaz, câteodată-mi chiar place, da’ nu fac față totdeauna cu hainele. La meseria mea nu poți mai mereu să fii la patru ace, încliftat și la dungă. Uit că n-am încotro și s-alege prafu’ de toată boieria mea… Mă vezi și-acu, că-i duminică și uite la hainele mele… Da-nghit și răspund cân mă strigă așa. M-am învățat și io, nici nu pot să-i refuz pe oameni. Îi plăcerea lor… La școală m-am descurcat cu masele, la grămadă, apoi, după, am stat mai mereu pe lângă tata, și io, și frate-miu, și-a trebuit să-i furăm, mai de voie, mai de nevoie, meseria de-o aveam în casă, la fața locului.
– Și când ți-a venit rândul și-ai potcovit primul cal?
– Povestea dracu… Cre’ că aveam 17 ani, nu știu să-i fi încherbat, și era al bătrân calm bolnav și-a venit unu de-ai lu’ Andrița la poartă cu calu’ și-am fost nevoit. Ăsta, moș Andrița, că era trecut bine da și fusese omu dracu la viața lui, m-a lăsat să mă chinui și pe mine și pe cal și când am fost gata și credeam c-am scăpat și că omu-i mulțumit, mi-a zis c-o voce parcă schimbată, altfel decât de-a cu care strigase la poartă cînd venise, să dau potcoavele jos, mi-a arătat el pe unde să mai curăț la unghiile calului, cam pe unde să bat și caielele, fuma continuu și de la un timp am văzut că să luminează la față. Și cînd am căzut de acord amândoi că termenasăm treaba, s-a dus la al bătrân la pat, că tata era întins pe-o cergă în târnaț la linie și ne vedea printr-o hudă de-o avem demult la privor ca să știe ai bătrîni din timp când și de unde vine perceptoru, și i-a spus că de-aici-ncolo vine numai la mine să-i potcovesc caii și că nu mai are nevoie de el. Și mi-a venit și mie inima la loc și de-atunci mă-ncred că sunt meseriaș și știu oarece…
– Și armata?
– Armata… Am avut noroc, m-a dat din prima la cai, la vânătorii de munte… Am apucat să potcovesc ceva, da’ ne-a trimis la mină și s-a dus dracu meseria mea. Siguru’ lucru că m-am făcut mai negru decât cum intrasem la armată. Da’ ce era să fac, ordinu’ nu se discută… Aveam în armată, la-nceput cînd vedeam de cai, un locotinent dat dracu, avea o comandă de-nghețai cu cal cu tot pe poziție și era și bărbat bine. Și ăsta, locotinentu’, avea o ibovnică peste munte și de fiecare dată când pleca „în misiune”, numa la mine venea să-i potcovesc calu’ și-mi promitea că, dacă-i merge lui bine, se gândește și la mine. Așa că, din punctu’ ăsta de vedere, n-am dus-o rău de loc în armată…
– Și când te-ai lăsat la vatră?
– Când m-am lăsat la vatră, m-am făcut al dracu, m-am însurat, au venit și copiii, fă și casă și țin-te de muncă. Cred c-am făcut câteva mii bune de potcoave și-am încălțat la caii de peste tot și de unde-am apucat. Boii nu mi-a prea plăcut să-i potcovesc… Pe timpurile astea mi-ar fi drag să-i potcovesc pe unii, că ai avea de unde alege și-ai dracu, ne pun ei pe noi să tragem la jug… Glumesc, că noi nu știm să facem politică, noi numa cu muncă…
– Ai avut mai mereu sentimentul că ți-e bine și că meseria-i brățară de aur?
– Ei, mai mereu… Rar… Uite, cel mai cel mai a fost într-o duminică, dăduse bișagu’ peste noi, io și frate-miu am făcut 44 de potcoave c-a trebuit să potcovim 11 cai. Era lumea la noi de ziceai că stau și-așteaptă trenu’. Am putut să-i mulțumim pe toți, și să fim și noi mulțumiți, mai ales că s-a dus buhu de isprava noastră…
Mă lungisem la vorbă peste protocol. Împăratu’ da semne să-nțeleg că mai are de lucru, mi-am luat potcoavele de cai morți și securea aranjată ca lumea, m-am ferit să mai intru-n strânsoarea caldă a mâinilor lui lacome de muncă și-am apucat-o pe linie la vale.
Era întuneric bine pe drumul neted ca-n palmă și pe la Bâltoci, până-n valea Gruiului, am prins în lumina farurilor o bicicletă încărcată cu salcâmi, lungi cam cât ar trebui să aibă niște araci de vie ca lumea.
Dinspre grădinile părintelui Gâlcesu te trăznea un miros de toamnă bogată și parcă aerul avea și el un gust de „maiadă”, semn că se poate intra-n iarnă de bunăvoie și nesiliți de nimeni…
Vasile VASIESCU