Motto:
„Festivalul lăutarilor gorjeni de la Bolboşi este primul festival organizat după decembrie 1989, prima ediție având loc în 1990, la inițiativa lui Ion Cepoi, consilier superior la Inspectoratul Județean pentru Cultură…”
Din răscruci, de la Brebu, luam în piept toată Bârzoaia ca să ajungem la școală. Dacă întîrziam, domnu’ învățător Diaconescu băga de seamă la perciunii noștri, atât cât îi mai aveam după ce ne tunseserăm toți la zero. La ordin și după catalog. Ne lua de ei, iar noi, ne făcuserăm deja mari, eram într-a III-a, înțelegeam și ne ridicam singuri pe vârful picioarelor, apoi simțeam că suntem chiar deasupra pământului și după aia, cu ochii închiși de durere, vedeam ca-n palmă cerul spuzit cu stele verzi, atâtea câte încăpeau atunci deasupra școlii. Nu știu de ce, în momentele alea pe care nu ni le doream niciunul, auzeam clar în urechi scârțâitul viorii lui nenea Mitu. Nenea Mitu îmbătrânise frumos, avea părul alb ca prima zăpadă de după Vinerea Mare, nasul ușor lăsat în jos, cu care privea numai la bocancii lui militari pe care-i primise în dar de la nunta copiilor unui plutonier de manutanță, niște ochi verzi ca apa sărată de la știubeiul Jelceștilor și-i căzuseră aproape toți dinții din față. Când vorbea, potrivea cuvintele cu limba și ca să înțelegem ce spune se ținea singur cu vioara.
El ținea hangul, ducea greul cât erau de lungi horele și sârbele la Blogoveștenie, în răscruci, de unde nici noi, copiii, nu lipseam niciodată. Mă mărisem, eram pe-a VI-a și-am pus de-o afacere cu nenea Mitu. Îi duceam pe furiș de-acasă de-ale gurii – fasole, mălai, cartofi, țuică și câte ceva de prin pod -, și el mă iniția pe-ndelete, amânat, în tainele viorii, pe care, în primăvară, când răzbisem împreună iarna, mi-a dat-o de tot și mi-a zis, c-o jumătate de gură și cam cu părere de rău, că nu prea „am aplecare” spre dânsa. N-am înțeles din prima, dar nenea Mitu a refuzat cât a putut de politicos să-mi prelungească „contractul”. 
Venise vara, se făcuseră de toate pe câmp. Se anunța un an bun. Nu mai avea niciun rost să piardă timpul cu mine. Tot atunci cred că am luat ore de vioară și cu nea Gicu Mornea. Era nemaipomenit de subțire, negru ca noaptea și mergea lăsat pe-o parte, de parcă ar fi cărat totdeauna cu el, ascunsă bine sub haină, vioara. Singura lui avere. Stătea într-o casă mică, agățată pe-un dâmb în părău la Broscani, chiar lângă pod, la linie. Și el a încercat și și-a dat toată silința cu mine. Recunosc, de data asta am fost eu cel care a renunțat la timp și de bună voie. N-a fost să fie… Dar am rămas nostalgic, iremediabil. Mor de drag și de dor după lăutari și după prestația lor… muzicală. La noi, la Voiteștii din Vale, în coastă, pe Bârzoaia, era „marele cartier” al muzicii lăutărești. Cu nenea Mitu cânta în bandă și doda Tica, muierea lui de-o ținea cu acte, avea o chitară belită toată la mijloc, în dreptul coardelor, pe care le scărmăna fără să se oprească deloc, cu o pană gălbuie de plastic din care se făceau acordeoanele la Sadu, la fabrica de armament. Nea Ion, fii-su ăl mare, era viorist ca lumea, se dusese buhu’ de el, știa tot ce se inventase până la el în „domeniul lui de activitate”, avea un repertoriu „imens”, cum îi plăcea să se laude, și era mai mereu cu ochii-n toate părțile… Așa că doda Lenuța, nevastă-sa, cu acordeonul întins la maxim pe burtă, lăsa să-i meargă glasul singur-singur, moale și lung, după cum era cântecul, și cu ochii era toată numai după Ion al ei, cu care-a făcut printre picături și pe fugă, copii mulți și frumoși. La bas îl aveau pe Cilă, ăsta nu făcuse armata, era parcă și puțin cam blond și se lipea de „instrument” de nu se mai alegea care-i el și care cântă.
Toți încherbaseră un adevărat taraf de lăutari cu care, dacă aveai unde și mai ales cu cine, puteai să răzbești până dinspre ziuă fără să-ți pară rău sau să te teșești că trece viața. Așa era atunci, pe vremea lu’ nenea Mitu… Dindeal de nenea Mitu, chiar peste drum, îl avea cu casă pe Nicu, gineri-su, viorist și el, n-avea adversar pe niciunde, era cel mai tare și cânta și în formație la uzină, la Sadu. Era frumos rău, ieșise aproape român, cu părul inele și cu ochi albaștri. Doda Măria era frumoasă și ea, fusese la școală în clasă cu mama la domnu’ învățător Urs, cânta bine la chitară și avea un glas de privighetoare și-l aflase pe nenea Nicu de câteva ori. De aia-i făcuse la timp doi copii, băieți, i-au dat la carte la oraș și omu-su, cât a fost el de nenea Nicu, a rămas acasă, lângă muiere și lângă nepoți. Și cu vioara.
Mai la vale, lângă fierăria lu’ Gheorghe Țiganu’, vis a vis de doda Polina, era o casă cu două hodăi mici, premezite cu o brumă de privoraș cu câteva blăni lipsă, în care-și duceau viața de pe-o zi pe alta nenea Dinu și doda Lala, lăutari ceva mai pârâți, da’ găseau de lucru și dacă era vin mult, bun și degeaba, te-ntindeai cu ei până dimineața fără să bagi de seamă.
Ce timpuri! Și noi eram copii și nu-nțelegeam mare lucru, da’ ne plăcea…
Acum Bârzoaia-i alta, „cartierul general” s-a mutat tot „la deal”, sub cruci și sub lespezi reci de piatră, nu se mai aude niciun glas, nicio vioară, nu mai cântă nici măcar cocoșii. Iar câinii latră și ei la Giurgiu. Casele-s goale, rugii stau atârnați la vedere până sub streașini, iar ei, lăutarii de odinioară, au rămas doar în Amintire. Cât s-o mai putea… Săptămâna trecută, de dor și de inimă albastră, am fost până la Bolboși, la Festivalul Lăutarilor de Gorj, ediția a… XXXII. Nu mai fusesem niciodată la Bolboși. Am luat drumul Severinului și la intersecția mare cu Ciupercenii, am făcut hotărât stânga spre Mătăsari, ținând drumul drept, alunecând domol printre dealuri, până la… festival. Asfalt bun, dealuri uscate ca lumea, casele, marea majoritate noi și colorate care mai de care, oameni puțini, vaci deloc, câinii și ei slabi și fără îndemn. Blocuri la Mătăsari pentru toată lumea, rămase neterminate de pe vremea… comuniștilor. În capitalism stăm degeaba la curte, adunați toți în fața televizoarelor, facem politică la zi și vorbim la telefon cu copiii aflați la muncă în… străinătate. Îi ținem la curent cu tot ce-i nou pe la noi, că și lor, săracii, li se face dor de casă de pe-acolo, de pe unde construiesc ei socialismul… altora. Festivalul se întâmplă să fie organizat de primărie și de instituții publice de profil de la Târgu-Jiu într-un bot de pădure, amenajat cu scenă semiprofesionistă iluminată bine, acoperită de ploaie cu tablă ondulată și cu dotări de sunet de ultimă generație. În spatele scenei, într-un cort așa și-așa, n-au pregetat să stea la mesele pline cu bunătăți prieteni și neamuri și oameni ca lumea, veniți special sau doar în trecere. De jur-împrejurul scenei, la distanță bine reglementată, au fost aduse distracții de tot felul și de-ale gurii pentru cetățenii din Bolboși și din împrejurimi, cărora li s-a oferit astfel posibilitatea să petreacă un sfârșit de săptămână binemeritat, mai ales că el, sfârșitul, începea chiar de joia… Împrejurul festivalului, locuri speciale arondate parcărilor pentru mașini de tot felul și „lanuri”, aproape cât vezi cu ochii, de haine vechi aduse de-afară, cu prețuri negociabile și pentru toate buzunarele. La ora la care ar fi trebuit să înceapă lucrările festivalului, erau de față doar juriul, câțiva organizatori și oficiali de-ai locului, lucrători care deserveau alimentația publică și distracțiile, poliția locală, puțini gură cască, io și… doamna Ioana. Și, bunînțeles, o mână de lăutari, obligatoriu cu ceva port popular pe ei, obosiți urmare nunților de la care scăpaseră cu bine și cu gândul la cele ce urmau și pentru care încasaseră avansul.
Așa că… „am venit la festival că trebuie să răspundem la chemări, e obligații și astea și ne mai dă și ceva bani pe lângă diplome. Da, banii-s cam puțini și aproape că nu se merită. Nu mai are valoare. Și la ziar scrie din ce în ce mai puțin de noi. Facem și noi față de ochii lumii”. Festivalul trece repede, nu durează că n-are cum, premiile și diplomele se dau fără vreo solemnitate anume, pe bază de buletin, chiar la masa juriului, se schimbă câteva vorbe, se strâng mâini fără protocol, se ia pe fugă un „mezelic” și pa și pusi, ura și la gară. 
Ne vedem la ediția cu numărul XXXIII de la anu’. Care-o mai fi! Se lăsase seara. De acum, în festival se făceau vocalize și se acordau instrumentele profesioniste de la „Doina Gorjului”. La baza scenei trăgeau, ca la peroanele caselor boierești, mașini bengoase încărcate cu vedete îmbrăcate de jos până sus în costume populare autentice. Pădurea era deja plină de cetățeni din Bolboși și din împrejurimi, mirosea a mici, a fleici arse și a bere la dozator, a trențe de import și a fum de eșapament de la mașinile înmatriculate în Bulgaria. Începuse adevărata petrecere. Lumea se simțea bine, erau de toate… Deasupra noastră, luna atârna ca o limbă de câine prevestind… foamea. Am apucat, cuprins de oarecare friguri, drumul spre Târgu-Jiu, cu satisfacția unei după-amieze împlinite în plan cultural. 
Transcriem „spre știință” și nu fără ușoară strângere de inimă, un text „succint și la obiect” din presa locală, care dă socoteală că la Bolboși, într-o joie din luna septembrie a.c., începând cu ora 16.00, în prezența unui numeros public și a unui juriu competent, s-au desfășurat lucrările festivalului concurs Lăutarii Gorjului:
Festivalul lăutarilor gorjeni de la Bolboși și-a desemnat joi, 16 septembrie, câștigătorii. Concursul a avut loc pe scena în aer liber din Dumbrava Ohaba. Festivalul a avut două secțiuni, una rezervată tarafurilor (vârstă minimă 18 ani), iar cealaltă rapsozilor (vârstă minimă 30 de ani). Rapsozii au avut în repertoriu o baladă sau doină și un cântec de joc. Costumul popular a fost obligatoriu.
Secțiunea Tarafuri Premiul I – Taraful „Mornea Constantin” – Tismana; Premiul II – Taraful „Vică Argint” – Godinești.
Secțiunea Rapsozi Premiul I – Maria Strinu; Premiul II – Gabi Buzner Cătăroiu și Ion Argint; Premiul III – Elisabeta Buzner; Mențiuni – Ion Argint și Maria Mornea.
S-au redistribuit două premii de la secțiunea tarafuri, la secțiunea rapsozi.
Evenimentul a fost organizat de către Consiliul Local și Primăria Bolboși, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj și Ansamblul Artistic Profesionist „Doina Gorjului”.
Vasile VASIESCU
