Motto: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Iisus Hristos)
1. România şi Ortodoxia
A fost o sărbătoare în sufletul meu însetat de sacru, întru spiritul meu aspirant spre Înalt, pentru firea mea cercetătoare a fundamentelor zamolxianohristice.
Nu mi-s practicant consecvent al ritualurilor religioase, nu frecventez decât întâmplător mănăstirile, schiturile, bisericile (unele de patrimoniu), nu mă pot declara decât un modest şi cumpătat ortodox; fiindcă ortodoxia a scos din impas de mii de ori România şi românismul; ca atare militez categoric pentru continuitatea ei între fruntariile patriei; căci s-a sprijinit pe Credinţă până şi cel mai mare revoluţionar al ţării, Tudor Vladimirescu.
Dar invitaţia credinciosului slujitor al Domnului şi al Sfintei Treimi Radu Cârstoiu şi-a soţiei sale Elena (cu nume de împărăteasă – n.m.) m-a bucurat, căci am urcat în autoturismul său de teren, un Suzuki Grandvitara, necondiţionat în onorantă misiune de reporter de teren.
Am urcat vreo 10 km pe un drum infernal, croit în colaborare cu obştea Curpen-Vaidei. În jurul meu copaci căzuţi, retezaţi pentru vânzare (tocmai trecea pe lângă noi o maşină încărcată cu lemn de foc, îmbucătăţiţi cu drujba – n.m.); pădurea fiind necurăţată, o lege în acest sens ar fi benefică şi codrului şi locuitorilor din vale, căci se anunţă iarnă grea, scumpiri la gaze şi energie, explozii la preţurile produselor de strictă necesitate, îngheţarea salariilor şi pensiilor etc.
2. Revărsarea Sfântului Duh
Odată integrat în această ambianţă – mărturisesc pentru mine, festivă şi emoţională – l-am tot iscodit pe Radu Cârstoiu insistent şi punctual. M-am dumirit că înfruntase piedici ce păreau insurmontabile, că se confruntase cu mentalităţi ruginite, cu indolenţă, cu superficialitate, cu abia ascunse atitudini duplicitare. Am înţeles din confesiunile lui, întrerupte de hurdăturile cauzate de traseul accidentat, că Dumnezeu îi veghease dorinţa, îi deschisese uşile, îi înlăturase „duşmăniile preconcepute” şi „prosteştile invidii”.
Se zbătuse deseori ca peştele pe uscat, dar, imediat, un val de lumină îl arunca înapoi în râul timpului viu, cel specific epocii transmoderniste, cel cuantic şi etern; asta deoarece „zidirea” lui manolică: Sanctuarul Sfintei Cruci din Pleştioare (din Munţii Vâlcanului) îşi revarsă Sfântul Duh, de la cei aproape 1000 de metri de stâncă, ieşită din fundul mării prin încreţirea scoarţei terestre, peste platoul ce-i dă roată, pe care, cu ajutorul unui binoclu l-am apropiat de ochii mei încât am răzbit până în gospodăriile ţărăneşti şi patriarhale, tradiţionale şi pacifiste, din Vălari, Curpen, Dobriţa, Turcineşti, Vaidei, Stăneşti, Bârseşti, Tureni, Bumbeşti – 50 km.
Monumentul ca atare e trainic împlântat (aş zice înrădăcinat pentru un mileniu) vreo 3 metri în piatră, într-un soclu din beton armat. Pe solidul postament se proiectează spre cer crucea de 6 metri din metal la comandă industrială, tabla de inox fiind bombardată cu titan.
A fost „opera” unei mici echipe, condusă de meşterul Nicolae Bălu, lui alăturându-se Cornel Răzuş, Dumitru Anuţei, Costinel Munteanu; aceştia desigur ilustrează deja o viitoare legendă asupra înfiinţării Sfântului Lăcaş, acolo în vârf de munte pe care flutură triumfal, pe un catarg, Tricolorul Românesc.
3. Lumina Vieţii
Pe peretele din faţă al Sanctuarului Sfintei Cruci sunt încastrate trei icoane în mozaic în aer liber, garantate de meşteşugarii iconari Gabriel şi Carla Naftan pentru secole întregi.
În dreapta e Maica Domnului Înlăcrimată, iar lacrimile ei curg până la Poalele Stâncii de unde se iţeşte firişorul subţire al Izvorului Bucuriei.
În mijloc e Iisus Hristos, zeu transmodern nemuritor, garant al reînvierii noastre în eonul cel veşnic.
În stânga Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, izbăvitor de cancer. Sunt icoane de 70/40 şi respectiv de 40/30, dispuse în cruce.
Pe peretele din spate sunt tot trei inscripţii-text care pledează pentru un Iisus Hristos ca lumină a lumii, ca triadă reprezentativă ontologic şi deveninţial, etic şi estetic, epistemologic şi moral, care îndeamnă la a nu umbla pe întuneric, ci la a-l urma pe Iisus Hristos ca să dobândim lumina vieţii, care insuflă aspiraţia la autodesăvârşire şi autojertfire pentru salvarea sufletelor noastre.
Tot de pe el îmi culeg informaţia că în 1919, după Războiul Reîntregirii, pe aceste plaiuri mioritice a fost ridicată prima cruce de lemn. În „perioada ciumei roşii”, sub influenţa „Rugului Aprins”, a fost reînnoită Sfânta Cruce, ca rezistenţă tăcută împotriva agresiunii bolşevismului ateu, adăugându-se alte trei cruci de fier.
Închei cea de-a treia transversală cu un citat de pe o placă, cu litere de foc şi de recunoştinţă: „Noi astăzi, mulţumim Preabunului Dumnezeu pentru tot şi pentru toate. Ne punem nădejdea în pronia cerească şi dăm slavă Preasfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Amin! Iunie 2019. Sanctuar al Sfintei Cruci. Ctitorirea Familiei Radu şi Elena Cârstoiu. Iulie 2021”.
4. Grădina Maicii Domnului
„Sanctuarul Sfintei Cruci” beneficiază de proiectoare care îl luminează noapte de noapte graţie panourilor solare (Solar Light 100W IP67), dar şi de un acoperiş cu o masă şi bănci de lemn pentru popas ecumenic, reflexiv, cuminecativ.
Pelerionul are la îndemână o mică bibliotecă de tipărituri religioase: psaltiri, cărţi de rugăciune, buchete de acatiste, acatistere, alte broşuri cu apostolul Andrei, Sfântul Proroc Ilie, cu Maica Domnului Vindecătoare de Cancer Pantanassa ş.a.m.d.
De altfel, Sanctuarul Sfintei Cruci, realizat de familia Radu şi Elena Cârstoiu, este lăcaş de închinare, reculegere, smerită cugetare, de mulţumire şi rugăciune.
Este baston al credinţei ortodoxe strămoşeşti pe plaiurile Gorjului. E hrană pentru suflet şi apa cea vie pentru cei însetaţi după Hristos şi pentru cei râvnitori la mântuire şi împaradizare.
Sanctuarul a fost binecuvântat de părintele protosinghel Ilarion Breaz, care s-a rugat la înălţarea acestui sfânt lăcaş divin. Toată lucrarea, locul ales, timpul şi oamenii prin care s-a făcut, toate au fost prin voinţa şi harul Bunului Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu să binecuvânteze poporul român dreptcredincios şi Grădina Maicii Domnului să cuprindă întreg pământul românesc. Aceasta este moştenirea de credinţă pe care o lăsăm urmaşilor noştri şi fraţilor întru Hristos de acum şi până la sfârşitul veacurilor, prin familia Elena şi Radu Cârstoiu.
La eveniment au participat cei patru preoţi Irodion Breaz, Iulian Lascu, Gheorghe Ionaşcu, Gheorghe Paul Dolofan, care au sfinţit Sanctuarul şi Crucea într-o sâmbătă cu soare, pe 4 septembrie 2021, la ora 12.
După care a urmat, mai jos, în pădure, o agapă cu oamenii locului, oferită de Elena şi Radu Cârstoiu, cu întreaga lor familie.
Bibliografie:
Andre Scrima: Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană; prefaţă de Andrei Pleş; volum îngrijit de Anca Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, 190p.
Ion Popescu-Brădiceni
