Când aud de Tudor Vladimirescu, îmi vine imediat în minte o amintire dintr-un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat – și-i musai s-o iau pe urmă-i. Și ajung la Slatina de Olt, orașul adolescenței mele – și poposesc în tovărășia unei case anume, așezată la poalele Grădiştei, o ridicătură ciudată de pământ și piatră, un munte mai mic, scăpat din spinarea cine știe cărui uriaș din vechime, semănător de munți pe plaiul dacic.
Casa de care vorbesc, Casa Deleanu – un veritabil palat, cu peste 20 de încăperi – păstrează între zidurile sale una din cele mai emoționante lecții de istorie. Îmi amintesc cum bravul și eruditul nostru profesor de istorie, Nicolae Popescu-Optași, de la Liceul „Radu Greceanu”, ne lua cu sine cel puțin o dată pe an aici, la Casa Deleanu, să înțelegem mai bine, la fața locului, importanța Revoluției lui Tudor Vladimirescu. Pentru că Pandurul de la Padeș, împreună cu oștenii săi panduri, în drumul lor spre București, au poposit câteva zile în Slatina – Tudor fiind primit de către boierul Deleanu, în această impunătoare casă. Se zice că intrând în camera-birou a boierului, acesta l-a invitat, protocolar, să ia loc. Tudor, observând că în încăpere nu era decât un singur scaun, i-a replicat, rămânând în picioare: Nu stau, boierule, pentru că dacă intră cineva cu un rang mai mare ca al meu, va trebui să-i cedez locul – și aceasta eu nu voi a face. Nici n-a terminat vorba Tudor, că pe ușă și-a făcut apariția (! – aranjată?) un boier cu grad mai înalt. Lui Deleanu, zice cronica orală (dar poate nu doar cea orală!) i-a plăcut mândria Pandurului și, drept urmare, a asigurat hrana oștirii sale pe zilele staționării la Slatina, sacrificând multe animale: oi, vaci, boi etc.
Citind, în manuscris, cartea doamnei Victoria Stolojanu-Munteanu – „Tudor Vladimirescu, fapte și legende”, Editura „Antim Ivireanul”, Rm. Vâlcea, 2020 – constat că de sentimente asemănătoare este pătrunsă și domnia sa, din moment ce faptele și legendele despre Pandur – în contextul epic mai larg al altor întâmplări de profil – pe care le aduce, comentându-le, în acest volum – se constituie într-o profundă și pilduitoare lecție de demnitate națională.
Volumul debutează cu un frumos gest temerar din partea autoarei: prezentarea lui Tudor – „oștean al lui Hristos, izvorât din norod” – ca pe un apostol al Mântuitorului. Ca urmare, sunt aduse în atenția cititorului cele nouă Fericiri rostite de Iisus Hristos în Predica de pe Munte (Evanghelia după Matei, 5:1-11:25), fiecare în parte fiind probată prin însușiri semnificative din portretul moral și faptic al Pandurului. Nu întâmplător Tudor susținea că este dac; da, un dac creștinat de către unul din cei mai destoinici apostoli ai lui Hristos – Sfântul Apostol Andrei.
O atenție specială este acordată, în economia cărții, legăturii lui Tudor Vladimirescu cu Mânăstirea Lainici; ca și cu alte mânăstiri (Tismana) și biserici, spre care soarta l-a îndemnat, ocrotindu-l. În mânăstirea Lainici – ale cărei începuturi sunt legate de activitatea sfântului Nicodim de la Tismana (1340-1406) marele reorganizator și îndrumător spiritual al monahismului românesc în secolul al XIV-lea – Tudor s-a ascuns, deghizat în călugăr, în perioada când era urmărit de turci și de fanarioți, mânăstirea suferind mult (devastată, arsă de turci) alături de credincioșii săi. Greu avea să sufere și mai târziu, în vremurile moderne, din partea celor de aceeași credință. În timpul Primului Război Mondial, după a doua bătălie de pe Jiu (1916), trupele germane au invadat Oltenia, atacând și profanând și mănăstirea Lainici. Creștini ei înșiși, nemții au făcut focul în biserică, au furat sfintele odoare, inclusiv clopotele, a fost arsă arhiva, cimitirul devastat. Mai mult – unii călugări au fost făcuți prizonieri. Este cunoscut cazul călugărului Iulian Drăghiceanu (despre care amintește și autoarea), luat cu forța de nemți și dus în Germania, unde a murit într-un lagăr.
Dar, sfântă Pasăre Fenix, Sfântul Lăcaș a renăscut, ca de fiecare dată. Mânăstirea Lainici și-a adăugat, în timpul din urmă, încă o biserică: veritabilă catedrală, de mari dimensiuni și spectaculoasă arhitectură – realizată de către eminentul specialist, cu puternică vocație duhovnicească, inginerul Ioan Sălăjan, călugărit la această mânăstire în anul 1990 și fost stareț al ei în anii 1990-1994; ulterior, Arhiepiscop al Covasnei și Harghitei; în prezent, Mitropolit al Banatului. El, strălucitul inginer-duhovnic, a proiectat totul până la cele mai mici amănunte, supraveghind, pe cât i-a stat în putință, executarea lucrărilor. Spun toate acestea pentru a înțelege mai ușor în ce perimetru de spiritualitate se formaseră, trăiau și luptau Tudor și pandurii săi. (Ca și haiducii lui Iancu Jianu, cu Andri Popa – „cel vestit” – în ceată).
O primă secțiune a cărții este consacrată de autoare unor legende și mituri din zona mai largă a localității de baștină – Bumbești-Jiu. Întâmplări de pe la zidirea satelor și botezul munților. Frumos relatată și profund educativă – legenda munților Parâng și Mândra, numiți astfel după sacrificiul celor doi copii ai lui Decebal. „O mamă adevărată din Bârlești”, sclavă la turci și revenită să moară acasă, pe pământul natal, amintește, într-un fel, de „Dan, căpitan de plai”, balada lui Vasile Alecsandri. Legenda satului Mihăiești vine de la numele lui Mihai Viteazul, care, în fuga calului, și-ar fi pierdut aici scara de la șaua ce-l ținea călare. „Fiecare capăt de uliță are povestea lui” – precizează Victoria Stolojanu-Munteanu – iar ea despletește toate aceste „capete de uliță” în povești ce încântă auditoriul. „Fântâna Rudarilor”, „Pârâul Mirului”, „Drumul Rușilor” urcă în timp până în clipa contemporană, până la întâlnirea cu „Hei-rup! Hei-rup! Bumbești-Livezeni” – marele Șantier Național al Tineretului, intrat în legendă și prin cartea (singura, de altfel) pe care i-a consacrat-o regretatul scriitor și gazetar Dionisie Șincan („Oameni și stânci”, 1956), participant la epopee, alături de alți gazetari (Mihai Caranfil, Mitică Moldoveanu) și artiști (Ilarion Ciobanu).
Cel mai cuprinzător spațiu al cărții este dedicat, se înțelege, temei principale: „Tudor Vladimirescu, fapte și legende”. Unele locuri păstrează imaginea Pandurului în multiplele lui ipostaze: brav, semeț, luptător, blând, vesel etc. – chiar dacă Tudor n-a poposit prea mult în acele locuri, sau deloc. Fapta devenea legendă – și circula ca și cum s-ar fi născut acolo, de unde era luată de limbajul oral, amplificată, și purtată în alte și alte spații.
Multe întâmplări reale au intrat în istoria orală circulând drept pilde și legende în spații diverse și îndepărtate – în tot hotarul românilor (cel puțin; de nu vor fi creat insomnii și turcilor, precum Viteazul cândva).
Au circulat, uneori cu valoare de anecdotă, întâmplări petrecute cu prietenii haiduci, cu ceilalți doi mari prieteni ai săi, serdarul Vasile Moangă și postelnicul Nae Mamară (zis și Brădiceanu). Între două atacuri cu turcii, de pildă, Tudor Vladimirescu găsește timp să fie naș la căsătoria căpitanului său Gârbea cu frumoasa Bălașa. Tot pe-atunci – și tot pe-acolo – se naște și legenda frumoasei Dragodana – amintindu-mi de o altă Dragodana, numele unui sat din Dâmbovița (lângă Picior de Munte, alt toponim frumos) pe splendidul traseu natural Târgoviște-Găești.
Dincolo de legendă, sau odată cu legenda, scriitoarea Victoria Stolojanu-Munteanu apelează la ipostaza (științifică) de istoric – și bine face – subliniind etape și fapte importante din viața și activitatea lui Tudor Vladimirescu. Își ia în ajutor, citându-i fără comentariu, savanți de renume și netăgăduită credibilitate (precum regretatul academician Florin Constantiniu). În acest context este adus în atenția publică Steagul lui Tudor Vladimirescu – drama și măreția acestui simbol național, întărite prin însuși destinul celui ce avea să declare: „Eu, unul, nu mă tem de moarte, căci am știut că înainte de a fi ridicat steagul pentru dobândirea drepturilor țării mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. Se pare că Steagul a aparținut familiei de panduri Cacalețeanu, transmis din generație în generație. Ion Cacalețeanu, șeful tunarilor în oastea lui Tudor, a primit și alte „trofee” din mâna Pandurului, după cum este amintită însăși zisa Vladimirescului, în acel mai 1821: „Păstrează tu această sabie și acest inel ce-l am de la părinții mei. Mi le vei înapoia, vrând Domnul să mai trăiesc, iar de nu ne vom mai întâlni, păstrează-le ca semn de prieteșug”.
Despre Steagul lui Tudor Vladimirescu – în al cărui ciucure pulsau cele trei culori din drapelul național de mai târziu (roșu, galben și albastru) – s-a vorbit peste vreo 40 de ani, cu prilejul serbării de la Garnizoana Craiova, trofeul fiind acum în posesia lui Gheorghe Cacalețeanu (fiul pandurului Ion), ofițer în Garda Națională. Ce se va fi întâmplat cu aducerea lui în București (1882) și includerea în patrimoniul național – personal, nu știu prea multe. Rețin însă că, un timp, nu s-a mai știut/vorbit nimic despre el. Abia peste un secol, un alt mare istoric și patriot, olteanul Gheorghe Iscru, profesor universitar, avea să dea de urma Steagului – și să scrie (cum și unde a putut, la vremea aceea) niște articole: „Contribuții documentare privind steagul revoluției din 1821”, în „Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981, nr. 7-8, pp.381-389 – și: „Steagul revoluției din 1821”, în „Revista arhivelor”, LXVIII, 1981, nr.2, pp.204-212.
Suprema recunoaștere și prețuire pentru o persoană/personalitate se petrece atunci când ea este nemurită (și) prin literatură. Tudor Vladimirescu se bucură și de această înaltă răsplată. Poeți de mare valoare națională – trecuți din cartea de istorie a literaturii în manualul de școală – i-au închinat poezii, balade, cântece. Iată o strofă dintr-o poezie de ardeleanul George Coșbuc, consemnată de Victoria Stolojanu-Munteanu:
Cântecul lui Tudor Vladimirescu
Vine-un chiot dinspre munte
Vine freamăt de păduri
Tudor domnul vine-n frunte
Cu mulțime de panduri…
Aceste versuri îmi amintesc de un cântec popular închinat, mai târziu, altui mare luptător patriot, Avram Iancu:
Strigă Bărnuț din Sibiu
Că Ardealul nu-i pustiu,
Strigă Iancu de la munte
Nu te teme, măi Axente,
Că și eu vin de la munte
Cu opt mii și șapte sute,
Că românii sus, la munte,
Stau ca brazii, mii și sute…
În manieră populară este și balada pe care „regele poeziei”, moldoveanul Vasile Alecsandri, o dedică Pandurului:
Visul lui Tudor Vladimirescu
Tudor, Tudor, Tudorel
Dragul mamei voinicel
De când mama ți-ai lăsat
Și olteni ți-ai adunat
Pe ciocoi să-i prinzi în gheară
Și s-alungi grecii din țară
Mult la față te-ai schimbat
Și mi te-ai întunecat.
Cartea doamnei Victoria Stolojanu-Munteanu, de o mare valoare literar-documentară, n-ar trebui să lipsească din nici o casă de român.
Ion ANDREIȚĂ
