Mărșăluiam prin oraș împins de treburi și îndatoriri domestice, alegând îngrijit sub tălpile obosite dalele amprentate pe Calea Victorie într-o geometrie aprobată cândva cu cântec și doar fântânile din jurul Catedralei cu sfinți-filosofi, împreună cu porumbeii aferenți instituțiilor puterilor locale, păreau a fi singurele obiecte de mobilier stradal purtătoare de viață în această ultimă zi dintr-o săptămână leșinată, galbenă, udă toată din cauza căldurilor la care suntem martori cu ziua și enoriași neputincioși. Căutam cu privirea-mi oarbă de atâta lumină o figură pe care să mă sprijin și cu care să schimb un salut, încercând cu un ușor interes bucuria unei revederi nesperate într-o zi când băncile de sub platani erau ocupate de-o lume pe care n-aveam de unde s-o știu și nici înțelege. De fapt, erau niște oameni cu plase, bărbații și femeile orașului, întorși obosiți de la piață și care acum încercau să se bucure de odihna binemeritată la care trăgeau nădejde încă de la primele ore ale dimineții.
Întâmplarea a făcut să mă văd față-n față cu Ion Popescu Brădiceni, scriitorul cu acte-n regulă pe care încă nu avusesem ocazia să-l felicit ca fiind proaspăt membru al breslei purtătorilor profesioniști de condei. Mi-a arătat mândru nevoie mare, și pe bună dreptate, legitimația mult râvnită, de culoare ușor învechită și cu cotizația plătită la zi. Felicitări, Poetule! Ne așezăm la o masă la una din terasele „de fițe” din centrul vechi și încercăm să cuprindem cu gândul și să trecem în revistă cât mai multe din „problemele arzătoare” care privesc în mod deosebit orașul nostru, cu lumea lui rătăcită într-un labirint de îndeletniciri, și mai ales, de sarcini cu vădite pretenții culturale. Îi luăm la rând pe toți scriitorii, câți există acreditați la Uniunea lor de profil, doar pe ei, atâția câți locuiesc pe întinsul județului nostru și mai ales în orașul Târgu-Jiu, și constat că interlocutorul meu pare interesat sincer de activitatea fiecăruia și împărtășește sincer cu ei bucuria de-a fi repurtat, aici și aiurea, un cât de mic succes literar. Simt la el o anume vocație de-a reformula altfel, mai bine și mai la zi, ierarhiile locale, încercând să mai tempereze ușor din elanul unora, cândva răsfățați și astăzi ajunși a fi răvășiți de o eclipsă ce se anunță totală. „Vin alții, îmi zice, alții capabili să stea cu program la masa de scris, în stare să onoreze calitatea de scriitor profesionist”. Mă uit la poet și-mi verific memoria încercând să înțeleg unde bate. Nu-mi dă timp de gândire și-mi mărturisește într-o paranteză traversată de un nedisimulat și romantic orgoliu, că el a scris, iată, mai bine de… 70 de cărți. Are locul lui și nu doar în depozitele Bibliotecii Naționale…
Apropo de apetitul pentru mișcarea din interiorul ierarhiilor, el continua neobosit să cerceteze și să pună în pagină istoria mai veche, dar și pe cea de azi, a „școlii de literatură” de la Tîrgu-Jiu. Se crede îndreptățit să se confrunte cu complexitatea și cu insolitul existenței ei, deslușind documente și biografii, dar mai ales operele scriitorilor, atâtea câte există și merită luate în calcul. Manifestă o deosebită reverență când îmi evocă figura plină de strălucire a celui care a fost profesorul Titu Rădoi. „El a fost, zice poetul, ca o ghilotină de lumină pentru spiritele care peregrinau ca niște cavaleri medievali pe câmpul nemărginit al umanioarelor”. La fel de cald și de aplicat îi desenează figura lui Nicolae Diaconu și-mi face repede, în câteva cuvinte bine alese, portretul lui Arthur Bădița. Îl simt pe poet cu emoțiile undeva într-o însingurare dureroasă, care-l face să fie mereu interogativ și cu accente constrângătoare în fața clipei.
Despre „Serile la Brădiceni” îmi povestește cu patos ca despre un festival de literatură ținut acasă la el, căruia i s-a consacrat total și care i-a adus satisfacția fără margini de-a le da premii, el cel dintâi, multora dintre poeții mari ai literelor de azi. E puțin lucru? Îl ascult cu atenție pe Ion Popescu Brădiceni și nu o fac numai eu… Toată strada, tot orașul aude povestea depănată cu glasul lui de Stentor, sunt mulți martori care cască gura la noi cu o disponibilitate locală demnă de toată lauda, fiindcă nu de multe ori au ocazia să audă direct de la sursă, despre atâtea lucruri adevărate, făcute cu o ambiție nesăbuită și trăite intens cu o revărsare neistovită a sentimentelor. Îmi aduce aminte, și eu rememorez cu plăcere, întâlnirea noastră de la radio la începutul anilor ‘90, când, în calitate de intervievat, a trebuit să răspund la mai toate întrebările poetului, unele dintre ele punându-mă într-o reală dificultate. Eram tineri și nu prea aveam minte și credeam că toată lumea-i a noastră și mai ales că tot ce zboară…. Atunci, căderea noastră dintre cuvinte a făcut să ne ținem unul de altul, și chiar dacă destul de rar în ultima vreme, să ne vedem și să arătăm că ne prețuim reciproc, fiecare după puterile lui…
În sfârșit, nu puteam să nu-l întreb la ce lucrează și cu ce apariție editorială de dată recentă se poate lăuda. Mi-a zis că nu-și devoalează, dintr-o ușoară superstiție, proiectele de pe masa de lucru, iar dacă vreau și sunt în stare, putem da o fugă până acasă la el și-mi va face cadou, bineînțeles cu autografe asortate întâlnirii noastre, chiar două cărți de poezie, una mai veche, din 2020 – „Rob la Poezie”, și alta, de anul acesta – „Florile râului”, amândouă apărute la editura PIM, în colecția Serile la Brădiceni, în condiții grafice deosebite, pe hârtie „alb 13” și cu ilustrațiile inspirate ale pictorului Petre-Ilie Birău.
„Florile râului”, la prima vedere o parafrază la Baudelaire, are în loc de prefață un text al autorului, mărturisitor, aproape o profeție de credință, o meditație clocotitoare pe marginea a ceea ce ar putea să însemne o conștiință poetică în stare să se chinuie mereu, cuprinsă de o neliniște existențială. Făcând recurs la „O simplă conferință publică”, poetul încearcă abrupt să ne lămurească definitiv și irevocabil despre rostul poeziei, lucru pe care ni-l explică din poziția unui anahoret izgonit din propria-i lume și având revelația cuvintelor: „Domnilor Poeți, dați-o-n mă-sa de / treabă! De ce vă exprimați voi în proză și / doriți să vi se considere poezie? / Știți voi ce-i poezia? Nu, nu știți, / că, dacă ați ști, v-ați tăia mâna / cu care scrieți! Uite, Giuseppe Ungaretti / afirmă că poezia e riscarea abisurilor umane / e întunericul spiritului la limita extremă / e fruct al unei arte puternice / iar peste tot în opera sa / poetu-i mereu aceeași persoană înconjurată de sine însăși” /… La sfârșitul volumului, în loc de postfață, autorul dedică lui Liviu Ioan Stoiciu, iconoclastul întru Poezie, evident, cu prietenie, două poeme – „În București, la Chișinău” și „Umbra – Eu” prin care, cu ironie postmodernă, reinaugurează într-o altă ordine mirobolantul lui transmodernism, încercând iarăși să ne convingă despre mereu noua-i cosmogonie transpoetică…. Între aceste borne: „Abur de vis, Țărmul, singurătatea și tăcerea, Faraonul metamorfozelor, Poeme din atelier / baia lui Paracelsus, din Casa Nemărginirii / Poezia-har, De veghe stelelor, Elogii pentru un scrib eretic și alte 3 Addende”, cuprinsul cărții este de urmărit cu atenție. Toate „subcapitolele” încearcă să sfideze rosturile firești ale poeziei printr-o rodnică inițiativă care surprinde și de această dată.
Iată-l din nou pe Ion Popescu Brădiceni, poetul, rătăcitor permanent, rânduindu-și intențiile într-un vacarm incompatibil cu trăirile lui, ocultat de un fals post-scriptum, de care ține seama cu entuziasm declarat. Are puterea să se reinventeze mereu, e autentic de cele mai multe ori, rostirea lui poetică are mister. El trăiește poezia cu o luciditate ludică.
Luată aproape la întâmplare, iată o poemă care-l reprezintă în exaltarea-i poetică: Un sunet pur de flaut / ce mi se-așează-n palme / mă-ndeamnă să-i dau viață / pădurea să nu-l sfarme. // Și l-am luat cu mîna / de-acolo de la stână / iar în oraș mă-ncumet / să-i spun să mai rămână. / Orașul se decide / să-l apere și iată-l / de oameni drepți și sinceri, / Pădurea acuzată-i. // Procesu-i scurt, pe dată / se dă-n oraș sentința / Pădurea e-ntrebată / de ce vrea neființa // acestui sunet? Totuși / răspunsul a fost vag / „Mi-e dragă unda apei / și umbletu-ți mi-e drag. // Mi-e scumpă umbra frunzei / ce încolțește-n fluturi / și pulberea pe care / din poala mea o scuturi. // Tu, sunete, cu viața / pe care eu mi-o caut, / în seva din izvoare, / nu-n aerul din flaut, / transformă-te în semn! / Eu asta te îndemn. // În semn și în simbol / ce-o să-mi deschidă preajma / renașterii și azma / ce spiritu-mi-o coace // dincolo și dincoace: / transcosmic protocol“.
Un nou „sunet de flaut“ al poetului răzbește de „sub șenilele norilor“…
Ave!
Vasile VASIESCU
