Andrei Breabăn: La Porțile Destinului, vol. I, Cărări Tenebroase; Vol. II, Zori însângerați.
Istoriografia românească și europeană a observat de mult complexitatea condițiilor în care s-au constituit Principatele Române Moldova, Țara Românească și Transilvania. Erau destule forțe ostile care nu agreau nașterea unor state noi creștine, mai ales că familiile princiare ale Basarabilor, Mușatinilor și Huniazilor aveau proiecte incomode pentru ei. Biserica, familiile boierești și orgoliile istorice ofereau determinări diferite și puternice; mai erau și ambiții matrimoniale. Ungurii și leșii visau împărțirea Moldovei, Curtea de la Budapesta privea cu jind spre Târgoviște, iar otomanii lui Mehmed al II-lea visau să intre în Viena imperială. Planurile lui Iancu de Hunedoara, ce avea relații prietenești cu valahii munteni și moldovenii Mușatinilor erau altele, pentru că strălucitul lider ce ajunsese, cum-necum, guvernatorul Ungariei și comandant de oști incomparabil, intuise că românii pot trăi în același stat, având o limbă comună, tradiții și obiceiuri, dar și origini din trunchiul latin.
Andrei Breabăn a observat că în spațiul acesta găsește subiecte literare fascinante, căci frații, nepoții și urmașii voievozilor anteriori, în interferență cu interesele polonilor, ungurilor și lituanienilor, nășteau confruntări succesive, iar puterile celor trei construcții statale românești erau șubrede, fiind susținute doar cu vitejia, inteligența și solidaritatea contemporanilor Mușatinilor și Basarabilor, ”ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră” (Eminescu). Un mare istoric rezumă acest tablou într-un manual din 1990, astfel: După Bogdan urmează Lațcu, ce deschide propaganda catolică prin dominicani și franciscani. Tot atunci se interferează sașii și germanii din Polonia. Lațcu avea o soră care era măritată cu un mare boier Costea; prin fiul Petre Mușatin, adică, fiul Mușatei (dreptul la domnie îl avea Mama Mușata), îl consideră istoricii întemeietorul familiei Mușatine. Această familie durează până la sfârșitul sec. al XVI-lea, din care au făcut parte Alexandru cel Bun, Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, și Petru Rareș, cei mai glorioși. Petru a rămas ortodox, dar a protejat pe catolici. El acceptă un tratat de vasalitate cu Polonia căreia îi promite și un împrumut de 4000 ruble de argint, punând zălog Pocuția, care va intra în Moldova abia în vremea lui Alexandru cel Bun (după Petre P. Panaitescu).
Sigismund, regele Ungariei și Împăratul Germaniei, îl ajută pe Vlad Dracul să ia scaunul Țării Românești, împreună și cu sașii din Brașov. După ciocniri grele cu turcii, el a intrat în conflict și cu Ioan Corvin, pierzându-și chiar viața. Fiii săi au fost Vlad Țepeș și Radu cel Frumos.
Luptele pentru domnie continuă. Ioan Corvin îl sprijină pe Bogdan al II-lea, fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun. În Codrii Crasnei, pe lângă Bârlad, Bogdan îi bate pe polonezi pentru ticăloșiile lor la întoarcere. Petru Aron, alt pretendent la tron, pune la cale uciderea fratelui său vitreg, Bogdan II – tatăl lui Ștefan cel Mare; uciderea lui este evocată detaliat în trei episoade, imaginate în stil romantic: adolescentul Ștefan se ascunde în coroana falnică a unui stejar; deplasarea lui se face pe ascuns în carul cu fân al unui răzeș; apoi viitorul mare voievod se vindecă de rana provocată de hânsarii lui Petru Aron cu ajutorul unei familii simple.
Autorul literar știe să pună în scenă situații tensionate, gradează punerea în timp a unor evenimente, chiar istorice, sau intime, în relațiile umane dintre un voievod și ostași, filtrând pe sita istorică totul; proiecția din spațiu și plăcerea dialogului îl ajută, iar punctele recognoscibile dau ritm curgerii temporale de sacralitate.
În volumul Zori Însângerați (puternică metaforă), Andrei Breabăn așază memorabil, în contexte expresive, figurile istorice ale vremii. Culoarea epocii este susținută de un limbaj viu, colorat, la nivel atât lexical, cât și fonetic, pe care autorul se vede l-a studiat atent (joimiri, roate, porușnic, hânsar, etc.). Sintaxa și topica sunt marcate tot prin oralitate, alunecând uneori chiar în actualitatea contemporană, atunci când abandonează registrul solemn istoric. Sunt profesionist conturate tablourile narativ-descriptive, în care, subtil, își face loc dialogul viu al Vitejilor Măriei Sale. Prin dialog se strecoară și informații despre neprietenii voievozilor, ori despre noii veniți: doamna Maryna este vara Craiului Cazimir, boierul Mihu, apropiat unor Mușatini, are relații la Cracovia, ceea ce, peste ani, îi va folosi lui Ștefan drept sursă secretă de știri; când năvălesc dușmanii peste Ținutul Moldovei, grâul se ascunde în pământ, în izvoare și în fântâni se pune otravă, căci judele și joimirii, la cererea străjerilor, își cunosc bine datoriile. Hânsarii și dragunii ocrotesc ocina chiar când apar amenințări de la ghinărarii regelui Cazimir; chiar husarii acestuia ”sunt mai răi ca tătarii” (p.60).
La Lipovăț (p.107), Crasna și Reuseni, sunt tablouri cumplite, în care moartea îi seceră pe moldoveni și pe leși. Darabanii lui Bogdan II îl salvează pe foarte tânărul Ștefan de furia gardienilor lui Petru Aron, care era conștient că fratelui lui vitreg va fi răzbunat de fiu peste câțiva ani. Treptat, se conturează o proză de atmosferă istorică, în care detaliile și dialogul, elementele de culoare a epocii susțin perpetuu registrul de autenticitate.
Adevărul este că, prin insațiabilul narativ, se simte și impresia de aglomerare a personajelor – descendenți ai lui Alexandru cel Bun, legitimi ori nu, succesiunea la tron nefiind încă respectată: Iliaș și Ștefan sunt frați Mușatini; primul îi scoate ochii celuilalt și îl alungă la neamurile Marynei. Moravurile epocii sunt aspre, uneori chiar crude, dar oamenii sunt tăbăciți de necazuri și trec parcă ușor peste ele, naratorul luând parcă el însuși distanță.
Parcă te înfioară când citești proiectele lui Ion Huniade, care primește o delegație impresionantă de la Bogdan II căruia i se confesează ca unui prieten: ”- Bine ați făcut! Nu a fost ușor, dar Dumnezeu ne-a ajutat. Se vede că Destinul ține cu Măria Ta. Cine știe ce drum ne mai pregătește și ce porți ascunse ni se mai deschid? Mâine, poimâine, o să lași Țara lui Ștefan, iar dacă în Valahia o să fie Vlăduț, cei doi veri vor sta aici ca o pavăză și nu le va putea sta în cale nici un dușman. Bine că băieții s-au cunoscut și s-au împrietenit aici…
– Deocamdată să rezolvăm noi treaba cu leșii după cum am grăit, că mai vedem ce o să facem cu Vlăduț. O să-i dau ajutor să-și ia tronul și să se întoarcă la Târgoviște pe scaunul tatălui său, dar mai întâi trebuie să am liniște la miazănoapte, să nu mă prindă leșii descoperit…Nu pot trimite oastea cu el, iar leșii să afle, să dea buzna peste mine. Că sigur au și ei oameni care le spun tot ce se petece la noi…(p.293)
Capitolele din volumul al doilea se înșiruie pe un timp destul de scurt la scara istoriei, mergând în 14 episoade cu alternanțe epice neașteptate, din Valahia în Lehia și Moldova, cu scurte ceremonialuri la Curțile Domnești și în taberele militare ordonate, sau la ceremonialuri cu titluri sugestive; tensiunea etică este potențată atât prin acumulare și arta gradării, ori prin vibrație patriotică și orgoliul celor prezenți. Aceasta se vede atât în capitolul Vlad, feciorul lui Drago, cât și în Sărbătorile de iarnă, Intrigi de Taină la Cetatea de Scaun, cât și în Petrecere de noapte la Reuseni și mai ales în Asasinatul de la Reuseni, din care cităm pasajul cu asasinarea mișelească a lui Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare, la o petrecere de nuntă, când viitorul mare voievod avea cincisprezece ani și era prezent:
”Fierul lovește cu putere gâtul așezat de un husar pe trunchi. Osul scrâșnește cedând loviturii primite de la fier și lasă sângele să curgă șuvoi peste trunchi. Capul se desprinde într-o clipă de gât și coboară de pe trup rostogolindu-se ca o piatră în vale. Nu se oprește până ajunge în gard, unde se așază singur într-o poziție ciudată, parcă anume aleasă. Ochii larg deschiși ai Voievodului Moldovei care a murit privesc tulburi spre ochii fratelui său, aflat în picioare, aproape de trunchi, iar privirile par acum amenințătoare, de parcă ar vrea să prevestească ceva. Petru privește speriat spre el și, pentru o clipă, i se pare că ochii lui Bogdan au clipit ca și cum i-ar da de înțeles că nu-l va uita și îl va invita să-l urmeze în moarte, după el. Îngrozit de un sentiment straniu, Petru strigă la hânsarii de lângă el…(…).
Dincolo de pârâu, Ștefan cu greu își stăpânea hohotele de plâns.
- Tată…tată…ce ți-au făcut? (…)
- Liniștiți-vă, Măria Ta! Să nu ne audă careva (…)” (p/.348-349)
Drama Mușatinilor înregistra încă un episod sângeros la mijlocul veacurilor de mijloc, după ce Constantinopolul căzuse. Prefațatorul cărții lui Andrei Breabăn apelează și la cunoscuți naratologi și esteticieni literari Wayne C. Book și Claude Bremond, vorbind de moduri transtextualiste și cerințele imaginarului epic. E interesant dacă cititorul scrutează atent istoria și mitul din literatura actuală.
Prof. Grigore Codrescu, Bacău
