1. Deja impus, ca poet, în peisajul liric gorjean actual, impus prin educaţie, talent nativ, bun-simţ estetic şi artă prozodică, Gheorghe Vasiluţă se trage din mantaua transfinitului european şi românesc. Melopeea, laitmotivul, incantația, magia verbului, toate mă determină să-i semnez acest text-comentariu, unul adevărat, bărbătesc şi corect critic.
Asta înseamnă că încărcat cu poeticitate preponderent naturală în fireasca defavoare a artificialității, poemul lui, fiecare în ritmul şi în programul său ambiţios, oleacă narcisic, repet, încărcat cu substanţă lirică şi cu foartă multă emoţie, acest poem redundant când e cazul, limpid când trebuie, îşi trădează, arhaicsubtil, mentorul/modelul datorită inerentei intertextualităţi/ arhitextualităţi.
2. Înşelând aparenţele, poetul cărţii de suflet „Cupola albastră” se redistribuie semantic pe 3-4 niveluri de expresivitate, recuplând efortul transfigurativ la retorica tradiţională, readucând în transprezenţă muzicalitatea/ritualitatea şi arborând cu un calm oltenesc drapelul eonului „clasic” (adică atins de aripa binefăcătoare a şlefuirii stilistice).
3. Simbolistica cupolei e maiestuoasă, căci trimite la regimul sacrului în balanţă cu profanul; evident, un poet ca Gheorghe Vasiluţă nu poate fi profitabil re(cu)perat decât în vechea-nouă paradigmă a transmodernismului, la care, onest, am adus, zilnic, argumente irefutabile. Astfel, poetul din „Cupolă albastră” vrea să se raporteze la transcendenţă, vrea să-şi înalţe versul în azur ca Charles Baudelaire sau Ion Pillat. Parţial descriptiv, parţial reflexiv, compozițiile sale lirice par cuminţi, însă au, dimpotrivă, capacitatea să te captiveze încă de la prima lectură.
4. Urme glorioase de filozofie tradusă hermeneutic într-o ontologie „autobiografică” lasă la vedere indici de recunoaştere a matriţei, a manierei de abordare a temelor, care, în genere, sunt cele fixate definitiv în orizontul de acces la contemplaţie/visare/reverie/meditaţie: iubirea, reorientarea către natură, chemarea la rampă a comunicării în numele unei idei, unei cauze, unei motivaţii, sociale ori etice; şi mai ales recunoaşterea valorilor sociale şi culturale.
5. Uzând deseori de asonanţa populară, alteori găsind rima rară, ca poet născut, ci nu făcut, Gheorghe Vasiluţă descinde din columnismul primei generaţii, locul lui fiind alături de Dumitru Dănău, Lia Senin Adam, Ion Cănăvoiu, Tudor Voinea, Natalia Mălăianu, Constantin Duică ş.a. Temele predilecte sunt cele îndătinate: iubirea, ruinele, chemarea amintirii, frumuseţea florilor (ca la simboliştii Goga, Anghel, Petică, Davidescu, Isac ş.a.).
6. Gheorghe Vasiluţă a recitit, a acumulat tehnica figurilor, şi iată-l de-acum recurgând dezinvolt la antiteză, oximoron, metaforă, viziune, comparaţie culturală, hiperbolă ori litotă. Şi-i stă într-atât de bine, tocmai lui care a înţeles că instrucţia în ars poetica este superioară… educaţiei. Că poezia e o misiune cu dublu accent: cathartic şi misionarist. Poezia ştie să exprime esenţialul, să militeze pentru inspiraţie şi semioză decentă, pentru reconcilierea dintre cer şi pământ, dintre imagine şi gând, dintre adevăr şi dicţiune, dintre orgoliu şi altruism.
7. Gheorghe Vasiluţă, rematic fiind în ţinută, e tematic în comportament, se lasă furat de valori transfenomenologice, precum patriotismul, respectul pentru înaintași, solidaritatea interumană, dorul de locurile natale, reîntoarcerea în paradis ş.c.l. specifice neomodernismului. Acest tur de serenitate, melancolie şi autoidentificare într-atâtea spaţiotimpuri perene îl îndrituieşte pe poetul autentic fibră cu fibră, generos în a salva de la uitare trăiri sepulcrale, sentimente vibrante cuantic, ataşamente spirituale, să evolueze convingător.
8. Aş încheia cu un vers arghezian „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”, căci Gheorghe Vasiluţă regăseşte limba română mereu proaspătă şi înrourată, mereu ca „un fagure de miere” ori, după cum afirmam eu într-un poem propriu: „Limbaju-i adăpostul nostru/ Ea ne e calea, ne e rostru./ Tot limba-i moştenire sacră./ Iar doar Poetul îi reconsacră/ şi bogăţia şi frumuseţea”.
