Am trecut prin Izvarna Gorjului de nenumărate ori, fie pentru peisajul de-a dreptul idilic ce se desfășoară ochiului, fie pentru a surprinde imagini din diverse anotimpuri cu puzderia de izvoare ce ies la suprafața pământului sub forma unor fierbători de nisip ori a unor bolboroase.
Acestea îţi încântă privirea şi te fac să-ţi dai seama (dacă este să te iei după determinările cu trasori făcute de reputate institute ce se ocupă cu apele subterane) de fascinantul circuit al apelor subterane prin carst şi zbaterea acestora de a străpunge din întunericul Lumii lui Hades la lumină pentru a răcori, cum spunea un cunoscut naturalist, „atât suflarea pădurii, cât şi pe tine, drumeţule, atunci când, ostenit fiind, vei întinde căuşul palmei pentru a te răcori din apa ce a răzbit pe sub greutatea muntelui”.
De fiecare dată când am trecut prin acest veritabil ţinut al izvoarelor, am observat la unul dintre acestea faptul că veşnic era lume cu tot felul de recipiente în care luau apă. Fie vară ori iarnă, la respectivul izvor, localizat undeva la marginea drumului ce leagă Costenii de Izvarna, în vecinătatea captării amenajată pentru o parte a municipiului Craiova, lume adunată din tot ţinutul, după cum recent îmi mărturisea un localnic pe care l-am întrebat, umplea tot felul de recipiente cu apa de la respectivul izvor, cu toate că în acel perimetru se aflau o mulţime de surse similare de apă (de fapt, se spune că numele de Izvarna ar veni chiar de la izvoare, aici existând menţiuni ale reputatului I. Conea, în urmă cu mai bine de opt decenii, asupra bogăţiei de ape ce iese la suprafaţa pământului în, cum sunt numite popular, bolboroase ori fierbători).
Recent, pe când treceam pe acolo, am fost intrigat de lumea ce sta să ia apă de la respectivul izvor şi atunci „mi-am luat inima-n dinţi” şi i-am întrebat pe respectivii de ce iau apă numai de acolo când mai sunt o veritabilă salbă de surse de apă în apropiere. Răspunsul lor a fost să-mi iau un pahar ori o sticlă pe care să le umplu cu apa din respectivul izvor şi să o gust. Ei, şi după ce mi s-a făcut loc şi „peste rând” să iau apă, după ce am gustat-o, am rămas mut. O apă excepţională, gustoasă (dacă aş putea spune aşa), ce-ţi potoleşte imediat setea, numai bună de băut în aceste zile şi parcă (dacă nu mă înşel) aducând crâmpeie din mireasma muntelui pe care l-a părăsit cu puţin timp în urmă pentru a ieşi la lumina zilei. Tot un localnic ce-şi umpluse tot portbagajul cu sticle şi damigene din acea apă mi-a mărturisit (parcă ascuns, să nu-l audă ceilalţi) că este din acele locuri şi ştie că un consătean de-al lui a dus probe de apă la Bucureşti, iar respectivele probe au ieşit foarte bune. Şi m-a îndemnat să mă uit la un detaliu.
Pe tot locul unde apa iese la suprafaţă nu se vede pic de muşchi ori vegetaţie ce, de regulă, apare la zonele umede, cum este cazul nostru. ,,Cine ştie, mă gândesc eu în timp ce constat că aşa este”. Îmi spunea cineva de specialitate (ce la ora actuală este în echipa unei prestigioase reviste de ştiinţele naturii şi turism), că apa ce apare prin aceste locuri vine de departe, de undeva din Retezatul Mic (porţiunea calcaroasă a acestui masiv montan), mai precis, din zona Soarbele şi Găuroaie, şi care, după ce străbate Vâlcanul pe sub el, apare în mai multe locuri, dintre cele mai cunoscute fiind Izvoarele Cernei şi puzderia de izvoraşe mai mari ori mai mici din perimetrul Izvarna.
Cine ştie ce roci ori ce energii telurice străbat firişoarele de apă prin subteran pentru ca, unindu-și forţele, să apară la suprafaţă, încântându-ne ochiul şi, în acelaşi timp, potolindu-ne setea cu apa (pe care, sunt nevoit să repet, având o calitate excepţională, o veritabilă apă vie ce multe comunităţi, chiar din Occident, ar da orice să o aibă) ce parcă ne înviorează chiar şi pe cea mai caniculară perioadă. Dar cel mai bine ar fi dacă cei doritori de a gusta o apă de munte, o adevărată apă vie aflată pe teritoriul gorjean, ar merge pe acele meleaguri de un pitoresc fără egal. Fie că o vor lua pe la Costeni, fie pe la Pocruia, în apropierea staţiei de apă ce duce lichidul vital vieţii spre Craiova, vor vedea pe marginea drumului un izvoraş amenajat, aşa cum spuneam, prin grija unor localnici cu suflet. Iar în apropierea acestuia, cei curioşi mai pot vedea o multitudine de mici izvoraşe, ce fac parcă să fiarbă fundul apei râulețului care trece prin apropiere (de unde şi denumirea de fierbători de nisip), ce aduc la rândul lor firişoare de apă încărcate, aşa cum vă spuneam, cu energiile telurice ale Lumii lui Hades la suprafaţă, spre desfătarea ori, de ce nu, meditaţia celor ce au câteva minute la dispoziție ca să urmărească fascinantul joc al apei cu firele de nisip.
Mugurel PETRESCU
