HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În Duminica a 6-a după Rusalii; Ap. Romani 12, 6-14; Ev. Matei 9, 1-8 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită să se citească Pericopa Evanghelică în care se relatează despre vindecarea de trup şi de suflet a unui paralitic, o minune deosebită prin care Mântuitorul ne arată legătura care există între iertarea pacatelor noastre şi vindecarea de boli, prin faptul că Domnul nostru Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul. De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, sufletul omului se îmbolnăveşte prin păcate, deoarece păcatul întrerupe comuniunea omului cu Dumnezeu şi, în felul acesta, omul nu Îl mai iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe semenii Săi! De altfel, starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este singura stare normală şi pe deplin sănătoasă a sufletului! În ultimă instanţă, vindecarea de păcate înseamnă refacerea comuniunii fireşti a omului cu Dumnezeu prin credinţă, smerenie, fapte bune şi rugăciune curată, urmate de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În Duminica aceasta, să avem o privire ceva mai deosebită decât în alte duminici puse înainte de către Sfânta noastră Biserică, urmărind gândul Lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii, pentru că la Dumnezeu trecutul, prezentul şi viitorul una sunt, într-un continuu azi! De multe ori, în Sfânta Evanghelie întâlnim câte un caz sau altul de vindecare, a câte unui om sau altuia, un bărbat sau o femeie, ca pare un simplu caz pentru mintea noastră, mai ales că în vremuri de pandemie provocată, mai este nevoie şi de o pace sufletească sau trupească de a-L vedea pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, Se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Deodată, ne întrebăm, de ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi, fiindcă toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă, şi, ca urmare, de ce nu ne întâlnim cu Preaînaltul Dumnezeu? Fiindcă numai bunăvoirea noastră o poate face, doar ea se poate întâlni cu Voia cea bună a Lui Dumnezeu! Deci, de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem faptul că Dumnezeu Hristos, pe pământ, nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din marea de oameni, adresându-se celor în suferinţă și, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită! Iar atunci când au cerut Harul Lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie şi-au deschis inima înaintea Lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu L-au căutat, nu simpla vindecare! Deci, Dumnezeu binevoieşte, cu milostenie, să lucreze la vindecarea noastră, să ne facă sănătoşi, dar, oare, noi suntem pregătiţi ca să primim această vindecare?
„Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2).
Pericopa Evanghelică a Duminicii a şasea după Rusalii evidenţiază o serie de aspecte importante despre tămăduirea omului de toate bolile sufleteşti şi trupeşti, punându-ne înainte minunea vindecării paraliticului sau slăbănogului din Capernaum, cu precizarea că minunea este descrisă nu numai de către Evanghelistul Matei, ci şi de către ceilalţi doi sinoptici, Marcu şi Luca, fiecare dintre ei venind cu detalii foarte importante. Aşadar, iată, aflăm că Mântuitorul pleacă din ţinutul gadarenilor spre Capernaum, traversând Marea Galileii sau Lacul Ghenizaretului şi ajuns în Capernaum, în timp ce propovăduia cuvântul Său într-o casă, patru bărbaţi credincioşi, dar şi milostivi, aduc înaintea Sa un paralitic, a cărui stare era atât de gravă, încât nu numai că nu putea veni singur la Hristos, ci trebuia să fie dus cât se poate de uşor, fără a fi zguduit prea tare, aşa cum au fost duşi atâţia bolnavi la terapie intensivă în vremea pandemică! Deci, paraliticul sau slăbănogul este adus înaintea Lui Hristos cu pat cu tot. Fiindcă Dumnezeu citeşte întotdeauna gândurile oamenilor, văzând credinţa lor, i-a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Deci, dacă cei patru se hotărăsc să aducă acest bolnav fără scăpare la Hristos, avem dovada unui semn de credinţă! Ei au cutezat să-l care cu greu, să se caţere pe acoperiş şi să desfacă grinzile ca să-l coboare pe bolnav până în faţa lui Hristos! Dar, cât de importantă este credinţa unui om, în minunata vindecare a unei alte persoane, deci o situaţie pe care o întâlnim adeseori în Sfintele Evanghelii! Desigur, Mântuitorul Hristos a văzut şi credinţa bolnavului, de aceea, Mântuitorul îl şi numeşte «fiu», spunându-i „fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9). E firesc să ne întrebăm, oare ar fi numit Iisus Hristos fiu pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: Iertate sunt păcatele tale? Pentru ca să primeşti, deci, Harul Lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El, mai ales că boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem doar nişte muritori! Nu înţelegem îndeajuns că foarte lesne Îi este Lui Dumnezeu să ne vindece, foarte uşor Îi este Lui Dumnezeu Atotputernicul să ne facă din nou întregi, sănătoşi! Dar, oare, vrem noi cu adevărat lucrul acesta? Suntem noi gata să primim această vindecare? Pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: «Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!», înseamnă că din momentul acela, va trebui să-I slujim Lui, va trebui să fim ca şi Hristos, milostivi şi iertători faţă de semenii noştri! Suntem gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem noi gata să-i iertăm pe toţi şi suntem noi gata să nu mai avem nimic murdar în inima noastră? Cu siguranţă, că nu suntem gata! Şi mergem cu şovăire, iar, atunci, Îi cerem Lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă, întârziind această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea! Da, oameni buni, Dumnezeu binevoieşte, cu milostenie, să lucreze la vindecarea noastră, să ne facă sănătoşi, dar oare noi suntem pregătiţi ca să primim această vindecare?
,,Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”!
Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii ne prezintă, prin urmare, o întâlnire a Lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că întâlnirile pe care Hristos Dumnezeu le are cu oamenii nu sunt neutre şi nici întâmplătoare! Sunt întâlniri care schimbă vieți, deoarece pe unii îi uimesc, pe alţii îi bucură și-i apropie de pronia divină, altora le trezesc invidia și ura, aşa cum se întâmplă în cazul fariseilor, al saducheilor, care nu înţeleg că prezența Mântuitorului aduce lumină în sufletul omului şi oferă multe răspunsuri, aduce speranță, dar, pentru a-L înțelege, pentru a primi Lumina binefăcătoare şi tămăduitoare, mai este nevoie de smerenie și de sinceritate! Într-o societate paralizată duhovnicește, oare ar trebui să contrariem sistematic răscumpărarea şi îndumnezeirea sau să subordonăm prima celei de a doua? Oare îndumnezeirea nu constă doar în libertatea sublimă a fiilor Lui Dumnezeu care au fost răscumpăraţi prin mântuire, prin ascultare şi prin suferinţă până la moartea Fiului Lui Dumnezeu făcut om? În Hristos, Unitatea celor două firi, omenească și dumnezeiască, întotdeauna, credem că este dată de unitatea Ipostasului dumnezeiesc al Logosului. La oameni, unitatea ființei umane este dată de trupul și sufletul uman, care împreună conlucrează cu harul dumnezeiesc și îndumnezeitor, iar unitatea Bisericii este dată de conlucrarea mădularelor vii, care suntem noi, creștinii, cu Hristos-Domnul! Fiind conștienți de această unitate perpetuă, nu putem rămâne indiferenți la suferința celor din jurul nostru, mai ales că vindecarea lor este și vindecarea noastră, îndreptarea lor este și îndreptarea noastră! Poate că e firesc să ne întrebăm: Putem să fim şi noi, asemeni celor patru a căror credinţă L-a silit pe Dumnezeu să-l vindece pe slăbănog? Am fi noi, oare, precum fariseii care au început să cârtească şi să judece de sus până jos? Am fi noi, oare, oamenii aceia care, văzând minunea, L-au slăvit pe Dumnezeu Care dă oamenilor atâta putere? Sau am putea să fim doar cel vindecat! Dacă privim cu superficialitate, vom crede că toată atenţia se îndreaptă către cei patru prieteni ai slăbănogului, dar, dacă vom avea în vedere şi pasajul de la Sfântul Evanghelist Marcu, unde cei patru sunt înfăţişaţi mult mai detaliat decât la Sfântul Evanghelist Matei, cu atât mai mult, vom crede ceea ce spune Sfânta Evanghelie, că Iisus Hristos, văzând credinţa celor patru, S-a întors către slăbănog şi i-a zis: ,,Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”! Deci, Îl vedem pe Mântuitorul Hristos că vine, nu ca în Vechiul Testament, cu fulgere, cu tunete, uneori cu îngrozire, dar, oricum, în ceaţă, în ghicitură şi cu pedeapsă aspră, ci Îl vedem că vine ca Păstorul Cel blând, ceea ce ne determină să credem că întotdeauna sursa bolii este păcatul. Dar ce este păcatul? Păcatul înseamnă nu doar a te opune binelui, ci înseamnă deviere de la scopul suprem al omului care este credinţa! Păcat înseamnă, deci, să te îndrepţi către Dumnezeu, dar să ajungi în cu totul altă parte, prin îndepărtare de Dumnezeu! În concluzie, două lucruri ar trebui să ne rămână bine întipărite: să nu rămânem blocaţi cu mintea în suferinţă, să nu ne lăsăm nici inima paralizată de frică, de spaima în faţa morţii pandemice, în faţa durerii, ci să căutăm să trecem dincolo, să vedem în suferinţă bucuria vindecării, să căutăm să vedem în moarte învierea! Pentru societatea secularizată, atât nesocotirea harului, cât și întoarcerea feței de la cele sfinte aduc întotdeauna tulburare, dezechilibru, nesiguranță și disperare! Să încheiem prezentarea noastră cu o stihiră de la Taina Sfântului Maslu, care prezintă asemănarea fiecăruia dintre noi cu cea a paraliticului din Capernaum şi să zicem: «Doamne, sufletul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul; ca fiind mântuit, să strig Ţie: îndură-Te, Hristoase, şi dă-mi tămăduire», pentru că Dumnezeu binevoieşte, cu milostenie, să lucreze la vindecarea noastră, să ne facă sănătoşi, dar, oare, noi suntem pregătiţi ca să primim această vindecare?
Profesor dr. Vasile GOGONEA
