Am cunoscut cândva, în anii dictaturii, un tânăr studios, fragil în aparență, dar plin de nerv, neliniştit, tenace, gata să înfrunte, de dragul cărţii, toate obstacolele momentului. Terminase Istoria Artei, dar curiozitatea lui intelectuală se exersa dincolo de birocraţia specializării. A fost repartizat neglijent, după criteriile strâmbe ale vremii, la un muzeu din Tulcea, ceea ce, date fiind înzestrările lui, echivala cu un mic asasinat. În acest timp, un alt tânăr – pe care mă bucur de a nu-l fi cunoscut personal – îşi confecţiona o obscură carieră de publicist, valorificând minore dexterităţi de versificator, lingău şi ţoapă. Pe când cel dintâi era expediat în provincia dobrogeană, cel de-al doilea primea o bursă Herder, prin bunăvoinţa unui potentat literar al epocii, nu lipsit de talent, dar într-atâta lipsit de cultură, încât nu ezita să invoce, scorţos, „scrierile lui Socrate“. Viena a priit tot atât de puţin norocosului bursier pe cât de puţin a priit Tulcea mai puţin norocosului său contemporan. Stupefiat lingvistic şi cultural, publicistul s-a descoperit patriot: s-a întors, nostalgic, acasă înainte de expirarea bursei, pentru a pune umărul la propăşirea ţărişoarei. Şi, în timp ce tânărul studios cerceta pictura românească a secolului 19, încercând s-o mântuie de marginalitate, publicistul opta pentru lirica omagială, delaţiune şi plagiat. Unul învăţa latina şi greaca veche, scria despre începuturile bizantine ale Europei, frecventa Păltinişul şi traducea din Platon, celălalt se dedica, la Săptămâna, partidului comunist şi securităţii. Unul lucra, nerăsplătit, în penumbră, celălalt se gudura la rampă, bălăcărind iresponsabil tot ce era onorabil în jur. Până şi „patronii” lui politici ajunseseră să-l dispreţuiască.
A venit revoluţia. Cel dintâi şi-a continuat studiile, dar a înţeles să le dubleze prin veghe civică. Şi-a spus părerea, curajos, dar civilizat, ori de câte ori a fost nevoie. Des. Cu bună-credinţă, chiar şi atunci când, ca tot omul, putea fi victima propriilor sale idiosincrazii şi obsesii. Celălalt a amuţit o clipă, cuprins de spaima fără remuşcări a sicofantului demascat. Şi-a revenit, totuşi, destul de repede. A identificat, abil, culoarele unei noi cariere. A valorificat toate rezervele de vulgaritate ale românismului electoral, a devenit distribuitor naţional de abjecţie. Pângăreşte tot, schimonoseşte deopotrivă ceea ce înjură şi ceea ce laudă. (Încă) tânărul studios a rămas „un simplu alegător”, publicistul ignar a ajuns la putere. Parlamentar guraliv, veşnic pârât de victimele neruşinării lui şi veşnic protejat de o impură imunitate, el e vedeta obscenă a vieţii noastre publice. Se găsesc destui naivi, destui nătângi şi destui cinici care să-i savureze miasma. Câtă vreme pe unii îi amuză, iar pe alţii îi dezgustă, îşi poate permite orice. Pentru a-l aşeza unde îi e locul, ar trebui o minimă sămânţă de indignare. Dar, deocamdată, vechiul bursier eşuat a confiscat şi indignarea naţională. Aud că, de curând, l-a dat în judecată pe studiosul său concetăţean pentru lipsă de patriotism. Cele două vieţi paralele se intersectează, astfel, absurd, în nepăsarea generală. Ne vom trezi, oare, pentru a recupera o fărâmă de sănătate? N-aş crede. Pe drumul integrării europene, un fost bursier Herder e cu siguranţă mai preţios decât un fost muzeograf la Tulcea.
P.S. Fireşte, orice asemănare între personajele de mai sus şi unele personaje reale (ca, de pildă, Andrei Cornea și – pour ne pas de nommer – Vadim Tudor) este, deşi întâmplătoare, cât se poate de semnificativă.
Andrei Pleșu, Față către față, Editura Humanitas, Întâlniri și portrete, pp. 188 – 190
Prof. pensionar, Teodor Voicu
