Aprecierile lui Gheorghe Duncea sunt definitorii pentru trăsăturile de caracter ale viitorului conducător al revoluției. „Slugerul Theodor era un om drept. El a fost un dârz apărător al țăranilor și un dușman neîmpăcat al ciocoilor care erau uniți cu grecii. El nu putea să rabde niciodată nelegiuirile pornite contra noastră. Cât a fost vătaf de plai, aici, în Cloșani, mergea întotdeauna pe jos sau călări până la București, la cinstita cârmuire, pentru a ne apăra drepturile noastre, ale țăranilor, când ni se făcea vreo nedreptate”. O serie de alte documente confirmă faptul că pregătirea Revoluției a fost făcută cu mult înainte de declanșarea ei. Un memoriu către Poartă al boierilor din Oltenia menționează că după plecarea rușilor din țară, în 1812, Tudor „în două trei rânduri au cercat să facă apostasie (răzvrătire — n.n.Y.)
Emanoil Chinezu, revoluționar pașoptist craiovean, a cărui tinerețe este însemnată de focul ideilor înălțătoare ale Revoluției de la 1821, dă relații semnificative referitoare la pregătirea acesteia. „Ținem, din gura domnului Costache Glogoveanu, un reînsemnement (relatare — n.n.) despre caracterul și preocupațiunile lui Tudor, care vor putea explica mai bine decât orice această exploziune națională la noi, ce, într-adevăr a favorat-o, oarecum, scularea grecilor și intrigile Rusiei, dar a cărei cauză primordială și origine este cu totul în altă parte, este în sentimentul froasat (jignit — n.n.) al românismului. Cu vreo șapte-opt ani mai înainte, Glogoveanu, tatăl, era ispravnic (…) în județul Mehedinți și avea pe Tudor Vladimirescu vătaf la Plaiul Cloșanilor. În mod confidențial, neapărat, și cu acea confidence și amore ce are cineva către un boier de țară din partea locului, căci Glogoveanu era mehedințean unde are și moșia Glogova, Tudor Vladimirescu mai totdeauna când avea a vorbi cu ispravnicul său despre interesele județului lăsa vorba și începea cu vioiciune și mânie, în contra călcării hotarelor de către nemți, și «contra» incuriei grecilor ce erau la guvernul înalt al țării, în contra călcării tratatelor care obligau a face să ni se respecte hotarele și pământul de către vecini. El exhiba chiar hrisoavele pe care se baza, ca un adevărat avocat al țării (…) și altele asemenea ce denotau la dânsul preocupațiuni politice (…) în mânia acestui bărbat clocotea, precum se vede, un vulcan de nemulțumiri ce nu aștepta decât momentul favorabil ca să izbucnească și, ca dânsul, mai mulți români de frunte erau, pe care suferințele și umilința națiunii îi predispozau, fără să priceapă poate, către una insurecțiune și una revoluțiune ce ar fi putut readuce națiunea în drepturile și demnitatea ei din trecut”. Chiar și în „arzul” pe care boierii munteni l-au trimis Porții la 30 ianuarie sunt indicii că Tudor pregătise cu mult timp înainte declanșarea Revoluției în nordul Olteniei. „Temerea cea mare ne este că acest Theodor avându-și lăcuința și casa în județul Mehedinți s-au ajuns (s-a înțeles) de mult cu vreunii din locuitorii acelui județ, sau și cu alții din alte vecine județe”. Faptul că Tudor Vladimirescu pregătise mai de mult ridicarea la luptă a pandurilor este confirmat și de repeziciunea cu care a acționat, imediat după moartea lui Alexandru Șuțu. În noaptea de 18 spre 19 ianuarie aplecat din București, vineri 21 ianuarie, seara, a ajuns la Târgu-Jiu și a arestat pe Dinicu Otetelișanu, ispravnicul județului Gorj, iar duminică, 23 ianuarie, căpitanul Dumitru Gîrbea, om de încredere al lui Tudor, a adus la Padeș o sută de panduri înarmați și pregătiți pentru luptă.
Cronicarul Ion Dîrzeanu scria că Vladimirescu, ieșind din mănăstirea Tismana, „s-au coborât la satul Padeș din plaiul Cloșanilor, sud Mehedinți, unde chemând pe căpitanul Dumitru Gîrbea, ce îl avea vechi vătaf…, au strâns pe toți pandurii ce erau în plai șăzători și i-au împreunat cu dânsul făgăduindu-le leafă și slobozenie”.
Tudor pregătise, într-adevăr, Revoluția în perioada cât a fost vătaf de plai sau „inginer” hotarnic. Cuvintele lui înțelepte rodiseră în inima poporului obidit și năpăstuit. Pe țărani și pe boiernași îi lega de Tudor o strânsă prietenie, de când fuseseră cu toții panduri în anul 1806, ca și din anii următori, când luptaseră împreună împotriva primejdiei năvălirilor adaliilor și cîrjaliilor. Toate documentele care ne-au rămas de la sau despre Tudor Vladimirescu ne îndreptățesc să afirmăm că Revoluția pe care a condus-o a fost temeinic pregătită atât sub raport militar, cât și sub raport politic. C. D. Aricescu, primul cronicar al acestui eveniment preciza în a sa Istorie a revoluțiunii române, din 1821 : „Cu mulți ani înaintea revoluțiunii, Tudor strângea arme (pistoale, puști, iatagane), pe care le ascundea în cula de la via sa de lângă Cerneți”. Și în Cronica revoluțiunii din 1821, a lui Ion Dîrzeanu, găsim referiri în același sens: „Theodor, avându-și locuința și casa în județul Mehedinți, s-a ajuns de mult cu vreunii din locuitorii din acest județ, sau și cu alții din alte județe vecine și prin confidenții săi, Gîrbea, Crețescu, Miu și alții el începea a recruta în secret luptători pentru cauza sacră din fiii munților, plăieși și vânători”. O altă sursă informativă precizează : „Am auzit din gura unui Burilean bătrînu, care fusese pe la Paris pe timpul Revoluției Franceze și făcuse mi se pare și războiul ca voluntar, din gura lui Gărdareanu bătrînu și chiar din gura bătrînului Opran, care ne-au povestit despre scularea lui Tudor, că, cu un an înainte, ei și mai mulți boieri din Cerneți se strîngeau mereu la una cramă, în deal la via lui Tudor, și complotau. Cele ce se petreceau în capul și inima lui Tudor preocupau pe mai mulți ca și pe dînsul. Ar fi dară una eroare din cele mai neiertate a se crede, precum am auzit pre unii, că ideea Revoluției de atunci, fiindcă o porecliră muscalii zaveră, adică pentru religiune, a dat-o lui I’udor Vladimirescu și celorlalți boieri români scularea grecilor ori intrigile Rusiei de a suscita una insurecțiune în contra turcilor”. O serie de alte mărturii arată că Tudor alesese din timp locurile de adunare și, eventual, de retragere la mănăstirile din munți ale căror ziduri de piatră începuse să le întărească. Unul dintre fruntașii Revoluției, Ion Dimitrie Macedonski, menționează în memoriile sale că „spre sfârșitul anului (1820) Vladimirescu vorbea în mod deschis prin București și la consulate că de nu vor înceta abuzurile va fi răscoală în Muntenia“. Toate aceste mărturii documentare, cărora li se pot adăuga noi și noi date, ne dau dreptul să conchidem că Revoluția de la 1821 își are originea în dezvoltarea societății românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind concepută și organizată de conducătorul său, Tudor Vladimirescu, ca o acțiune revoluționară ce viza obținerea drepturilor naționale și sociale fundamentale ale poporului român. Izvorâtă din realitățile românești, urmărind redeșteptarea națiunii, îmbunătățirea situației externe a țării, profund afectată de amestecul otoman și de interminabilele confruntări ale celor trei imperii vecine,
Revoluția de la 1821 a avut un program propriu, obiective limpezi care urmăreau emanciparea națională și socială a poporului român. Tocmai acest program i-a permis lui Tudor să ridice în sprijinul revendicărilor formulate nu numai pe panduri, ci pături mai largi din Oltenia și din țară. Cele șaisprezece decenii care au trecut din acea primăvară sângerândă, departe însă de a acoperi cu uitarea figura celui ce a îmbrăcat conștient „cămașa morții“ punându-se în fruntea poporului său în calitate de chivernisitor al lucrării pentru recâștigarea drepturilor strămoșești, dimpotrivă, i-au sporit aura de legendă și simbol, așezându-l pentru eternitate în panteonul Neamului Românesc. Căci dincolo de monumentul care perpetuează peste veacuri amintirea Revoluției din 1821, dincolo de această nepieritoare alcătuire din piatră și bronz din Câmpia Padeșului, Tudor are ridicat un monument mult mai mare, cu incomensurabile dimensiuni, în conștiințele și în inimile noastre. Redând istoriei lumii un popor viteaz ce fusese uitat, neglijat în jocul intereselor de culise ale somptuoaselor cancelarii imperiale ale secolului al XVIII-lea, Tudor s-a înscris în Istoria Universală ca una din cele mai mari și proeminente personalități ale începutului veacului al XlX-lea. Ieșit din sânul poporului care a zămislit marea ridicare la luptă, viforosul și năpraznicul căpitan de panduri a parcurs în chip firesc drumul până la suprema dregătorie a Țării, acolo unde norodul îl chemase pentru că se identificase în totul cu nevoile și aspirațiile sale. Din Vladimirul natal la dealul eroic al Cotrocenilor, drumul de oaste și de glorie al lui Tudor și al Adunării celei orânduite a pandurilor a lăsat pretutindeni urma cadenței vii a oștenilor și țăranilor treziți la condiția de purtători ai dreptății, însemnul de rezonanță al prefacerilor radicale care mijeau la orizontul dezvoltării românești. Căci Tudor Vladimirescu este acea personalitate care a dat istoriei naționale dimensiunea înaltă a legăturii dintre țară și destinul de țară, dintre omul acestei țări și voința lui de a așeza orânduielile țării în legi de dreptate și neatârnare. El este strigătul de răzvrătire care a străbătut ca un sunet de tulnic peste dealurile Olteniei, peste tot pământul românesc, din piepturile celor mulți, traversând veacurile până în momentul când Patria a devenit, cu adevărat, a poporului.
I.P.B.
