1. Despre onoare şi respect în cotidian
Am avut de mai multe ori impresia devenită încetul cu încetul certitudine că trăim cumva într-un fel de feudalism lipsit de codul onoarei cavalereşti. A avea onoare presupune, cred, a avea şi a respecta un statut. Nu neapărat scris, ci unul al unei etici nescrise, deprinsă prin educaţie. Iar etica ar trebui să fie prezentă în toate domeniile de activitate inclusiv în cel juridic la care mă voi opri acum. Au şi magistraţii (incluzând aici şi procurorii consideraţi tot magistraţi de la o vreme) nişte „norme de procedură penală care reglementează şi urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare” (art. 1 din C.P.P.). La articolul 2 se prevede faptul că „procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. La articolul 5 se prevede clar că „organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului”. Adăugându-se faptul că „respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform Codului de procedură penală”. Aici se poate ivi întrebarea: de ce nu şi probele în favoarea persoanei vătămate?
La articolul 7 se precizează faptul că „procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există o cauză care împiedică acest lucru”. Se pot vedea aici articolele 18-31 şi articolul 7 (2,3), ca şi articolul 16.
La articolul 8 se prevede că „organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata… astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiune, … orice persoană vinovată să fie pedepsită într-un termen rezonabil”.
La articolul 15 se prevede că „acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică…”. În Camera preliminară se verifică legalitatea trimiterii în judecată, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, se soluţionează plângerile contra soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată (articolul 54).
Articolul 97 are în vedere probele şi mijloacele de probă. Este probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului. Proba se obţine prin declaraţii de la suspect, inculpat, declaraţia persoanei vătămate, declaraţii ale martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, probe foto, etc. Obiectul probaţiunii (obiect al probei) este dat de existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat (art. 98).
După această incursiune în ştiinţele juridice să vedem acum cum este definită onoarea în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Onoare = a) integritate morală, probitate morală şi profesională; corectitudine, sentiment al demnităţii, al datoriei îndeplinite; demn de încredere, cinstit; b) care angajează demnitatea, cinstea cuiva; c) care onorează; reputaţie bună, prestigiu. Iar respectul va fi fiind, conform aceluiaşi DEX = atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva sau de ceva, deferenţă, veneraţie.
Şi cum respectul presupune şi autorespect, rămâne întrebarea la câţi dintre noi funcţionează, alături de onoare, respectul şi autorespectul. Iar în privinţa derapajelor justiţiei, căci despre asta va fi vorba în cele ce urmează, sunt unele cazuri în care e limpede că nu funcţionează. Ne vom opri puţin asupra acestora.
2. Despre un lanţ al slăbiciunilor acceptate oficial
Aşa numitul stat al nostru de drept continuă să fie unul original! Prea multe nu s-au schimbat de la fesenista democraţie originală a lui Ion Iliescu. Privilegiaţii chinuitei democraţii(?) româneşti, exceptând pensionarii speciali, sunt domnii procurori. De la doamna Hosu, şefa DIICOT care a făcut praf cazul Caracal, la numitul domn Portocală sau alţii. Nu mai vorbesc de procurorii din Caracal care au afinităţi cel puţin bizare cu anumiţi interlopi. Sigur, nici poliţiştii nu stau mai prejos! Dar, ca să fim corecţi, trebuie să subliniem apăsat: unii procurori şi unii poliţişti. Nu toţi. Ar fi o enormă greşeală să spunem că toţi au hibe. Şi nu ar fi nici conform adevărului.
Voi veni cu nişte exemple concrete. Mi le-a dat un om absolut onorabil şi serios! Pentru dumneavoastră îi voi spune cetăţeanul X. Acestui om i-au furat hoţii nişte porţi metalice duble. Sigur, a sesizat poliţiei locale cazul şi totul părea că va decurge normal. S-au audiat nişte martori la poliţie dintre care unul a dat şi declaraţie scrisă, aceasta urmând ca mai târziu să… dispară din dosar! Ulterior au fost audiaţi alţi martori decât cei propuşi de păgubaş… S-a semnat şi o declaraţie în fals, o persoană semnând în locul alteia. Poliţistul motivează că nu ştie dacă e falsă sau nu semnătura, pentru că… nu s-a semnat în prezenţa lui, ci la domiciliul persoanei presupuse a fi semnat! Interesantă anchetă, nu? Sigur, această persoană a minţit că păgubaşul nu a avut acele porţi! Ulterior s-au produs şi alte falsuri…
Unii martori au recunoscut la procuratură că au dat declaraţii în numele altor persoane. Cu toate acestea s-a dat NUP, această decizie fiind însă infirmată de primul procuror care a cerut audierea martorului cu care păgubaşul a montat porţile. Însă poliţistul local mai muşamalizează o dată toată treaba. Şi urmează alt NUP. Existau, însă, la dosar trei declaraţii care susţineau ce reclama păgubaşul… Dar doi procurori, la rând, confirmă NUP.
Aşa se ajunge în instanţă! Este audiat martorul cu care păgubaşul montase porţile. Totodată păgubaşul îl reclamă pe poliţistul local la şefii lui judeţeni. Degeaba. Mai mult, acesta avansează în grad! Păgubaşul se adresează procuraturii judeţene, reclamând poliţia. Rezultatul: NUP.
Instanţa admite plângerea, Parchetul dă iar NUP. Neînceperea urmăririi penale! De cinci ori admisă de instanţă, de cinci ori respinsă de procurori! Era să scriu porcurori! Cu scuzele de rigoare, nu toţi sunt la fel!
Cauza e strămutată la alt parchet într-un judeţ vecin! Din nou NUP şi omul ajunge iar la instanţă! Plângere admisă. Din nou NUP de la procurori! De şase ori la rând!
Fără cuvinte!
Iată de ce e mai necesară ca oricând o lege a magistratului şi nu numai. E necesară şi o lege împotriva abuzului de putere. Cea a abuzului în serviciu e un surogat comunist.
Mulţi procurori iubesc jocul, ştim. De-a circul-cercul! Dar cei corecţi de ce nu iau atitudine?
Lazăr Popescu
