Despre pedeapsa ţăranului român şi-n special a ţăranului gorjean am obţinut, în luna iunie 2010, un manuscris intitulat sugestiv „COLECTIVIZAREA”, de la profesorul de limba şi literatura română la Colegiul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, Pitoiu Georgeta, fiică de chiabur din satul Albeni – fiica chiaburului Lungescu Gheorghe. Iată ce a scris această profesoară despre pedeapsa ţăranului din satul Albeni, Raionul Gilort, Regiunea Oltenia, pentru că şi-a dorit PĂMÂNT şi Proprietate:
„Colectivizarea… acest fenomen ce face parte din elementele de instalare a socialismului, în drumul lui spre fixarea comunismului de mai târziu în ţara noastră, a venit ca o lovitură greu de suportat şi realizat pentru cei loviţi de acest torent de represalii. Fiind născută sun numele de Lungescu Georgeta, fiica unui bun gospodar din Comuna Albeni – Lungescu Gheorghe, clasat în rândul chiaburilor, la aplicarea colectivizării pe aceste meleaguri, au trăit din plin rigorile metodelor de constrângere în lămurirea renunţării la pământul moştenit şi agonisit cu atâta trudă de cei ce-l posedau.
Intuind ce-i aştepta, deoarece informaţiile din alte zone se răspândeau, mulţi s-au opus, însă pedepsele se aplicau destul de exemplar. Deci, aşa cum afirma încă din antichitate poetul tragic grec Euripide: „Prevederea este adevăratul act de curaj”, nu a putut fi aplicat însă, deoarece COLECTIVIZAREA avea. Am asistat la concret la deposedarea de bunuri și a pământului agricol în familia mea.
Tatăl meu, om cu bună stare, așa cum spunea fabulistul La Fontaine: „Rien ne pènse tans qu’un secret”, ne-a destăinuit lupta psihică ce trebuia dată la refuzul de a semna plecarea în folosul colectivității a avutului personal. Fire sobră, posedat de gânduri în vremuri de mari transformări, l-am văzut deseori cu ochii inundați de lacrimi în frământările zilnice, tracasat fiind de ce fără menajamente. Atmosfera generală era de permanentă frică pentru neprevăzutul instalării sistemului ce avea să se fixeze mai mult decât o veşnicie!
Într-o zi a ritualului de constrângeri spre a deveni egali în avuturi, cuprinsă de revolta neputinţei de a-i veni în ajutor tatălui meu, l-am petrecut cu privirea îngrozită când a urcat forţat într-o maşină blindată şi dus spre un loc necunoscut, deoarece refuzase să semneze cedarea unei imense magazii de cereale şi a unui cântar industrial. La întoarcere, după o săptămână, era un om plin de renunţări, gânduri apăsătoare, iar hotărârea de a semna trecerea totală a proprietăţii în colectivizare nu a întârziat!
Înscrierea în colectivă a proprietăţii tuturor i-a egalizat, iar stimulentul muncii a dispărut. Neconformarea la aceste reguli a dus la eliminarea din şcoli a fiilor de chiaburi, ceea ce a însemnat o altă mare lovitură pentru copiii nevinovaţi, iar unii din ei au pornit pe căi ce nu li se potriveau.
Făcând parte din această categorie şi eu am fost lovită în cursul şcolarizării de această crudă nedreptate. Numai logica unor competenţi în ale învăţământului, ne-a mai reabilitat pe cei năpăstuiţi de mersul istoriei, urmând mai departe firescul frecvenţei la şcoală.
„O singură CLIPĂ poate schimba viaţa unui OM!” – spunea Schiller, iar în privinţa gândirii celor care aplicau reforme fără raţiune, a dus la întâmplări ireparabile, pentru tot restul vieţii, aşa cum memorabil a consemnat filosoful francez Blaise Pascal: „Gândirea defineşte OMUL!”.
Toate aceste frământări, mai ales pentru noi, copiii şi tinerii, mai erau atenuate de pitorescul de neuitat al satului, aşa cum afirma marele poet latin Virgiliu: „Cultul vieţii liniştite în mijlocul naturii!”
Aici găseau refugiul în faţa intemperiilor perioadei de atunci, iar aşa cum Baudelaire îndemna: „Somnul este alimentul suprem la ospăţul vieţii!” Dormeam, închideam ochii la nedreptăţile şi cruzimile din jur şi creşteam alături de iarba verde a plaiurilor natale. Aşa se explică şi că zona Gorjului, ca multe alte zone, nu a fost vitregită de oameni instruiţi ce au făcut fală locului de unde au plecat. Aceste performanţe sunt efectul educaţiei părinţilor ce le-au şoptit mereu la urechea copiilor să nu uite credinţa în Dumnezeu, iar pildele Bibliei ne ajută să rămânem pe drumul neted şi frumos până în ultima suflare a vieţii.
Faptele au demonstrat că: „Viaţa e voinţă, voinţa e efort, efortul e durere – durerea e deci viaţă!” – Artur Schopenhauer. Durerile în supravieţuirea neamului s-au ţinut lanţ, dar cei contopiţi cu glia lor natală, le-a insuflat prin scrisul lor cele trei virtuţi: credinţă, nădejde şi dragoste. Cel mai mare gânditor al antichităţii, Aristotel, ne aminteşte: „Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să găsim calea în care să greşim mai puţin!”
Perioada colectivizării a dus la transformarea celor mulţi în executori ai liniilor de la CENTRU, fără alte alternative. Această supunere ne-a ţinut departe de evoluţia societăţii în multe domenii. Astfel, lupta cu discriminările sociale a luat o întorsătură neaşteptată pentru mine, ca fiică de CHIABUR! Obsesia persecuţiei m-a urmărit pentru tot cursul vieţii! Marcată de perioada colectivizării (1949 – 1962), ce-mi stopa evoluţia pe mai departe, am avut o revelaţie supremă la intrarea în facultate, având deosebitul prilej de a audia cursurile marilor personalităţi ale culturii şi criticii literare ale ţării noastre: Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu – Buşulenga, George Călinescu, Alexandru Piru, Ovidiu Drâmbă. După legile colectivizării nu aş fi avut acces la instruiri atât de necesare fiecărui tânăr.
Providenţa a fost darnică cu mine, gândindu-mă că mulţi tineri, datorită acestui nonsens al colectivizării, s-au pierdut în negura vremurilor, cu toate MERITELE, înzestraţi de Dumnezeu!
Profesor pensionar, Voicu T. Teodor