În Duminica după Botezul Domnului; Ap. Efeseni 4, 7-13; Ev. Matei 4, 12-17 (Începutul propovăduirii Domnului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică ce constituie începutul propovăduirii şi al misiunii Domnului nostru Iisus Hristos, Care, de la Iordan, unde a fost botezat de către Sf. Ioan Botezătorul, Se desparte de Înaintemergătorul Său, care va rămâne să propovăduiască în continuare botezul pocăinţei şi să pregătească poporul pentru primirea învăţăturii celei noi, iar, Mântuitorul Hristos, potrivit textului Evanghelic, S-a retras în pustie ca să Se pregătească, aşa cum se cuvine, pentru marea Sa misiune mântuitoare. Pentru aceasta, Domnul a postit patruzeci de zile, în muntele ce se cheamă al Carantaniei, iar după aceea, sfârşindu-Şi postirea, ca făptură divino-umană a flămânzit şi avea nevoie de hrană. Astfel, venind, ca din întâmplare, diavolul, L-a încercat cu întreită ispitire, mai întâi prin cuvintele: «De eşti tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini»”(Mt.4, 3), apoi, prin spusa: «Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău», pentru ca în final, arătându-I bogăţiile lumii acesteia ispititoare şi ademenitoare, diavolul să-I ceară să i Se supună lui, dacă voieşte să le aibă pe toate în stăpânire: «Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie»(v.9), deci, vorbim despre cele trei ispitiri oarecum banale pentru Hristos Domnul, dar, de fapt, cam tot atâtea capcane la care, dacă vom căuta mai cu luare aminte, vom vedea că nu sunt deloc nişte ispitiri oarecare şi cu accente banale, deoarece prima ispită este pofta trupului, cea de-a doua este trufia minţii, iar cea de-a treia este dorinţa de îmbogăţire, de putere şi de stăpânire, ceea ce înseamnă că nu erau doar nişte simple ispite de conjunctură, căci, dacă întâia privea trupul, iar cea de-a doua raţiunea, cea de-a treia ţintea de-a dreptul inima cea de profunzime simţitoare, pentru că avem în vedere ispite profunde, esenţiale, de care n-a fost scutit nici Mântuitorul Hristos, ca Om, iar, cu atât mai puţin suntem scutiţi noi, muritorii, fiind vorba despre ispita trupului, a cugetului şi a simţirii! Se pune problema, aşadar, cum vom putea, oare, înfrunta aceste ispite, aşa încât să putem trăi în credinţă, pentru că a venit Hristos Domnul, vestindu-ne tuturor şi cerându-ne: ,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărţia Cerurilor”, iar, în acest fel, Dumnezeu ne îndeamnă ca în cămara sufletului nostru apăsat de grijile vieţii, să păstrăm un loc de Taină care să fie dăruit întru Slava Împărăţiei Sale!
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi”!
Aşadar, învăţăturile Pericopei Evanghelice din Duminica de după Botezul Domnului sunt pline de înţelesuri, continuând descoperirea de la Botez cu privire la Dumnezeu, arătat în Sfântă Treime, mai ales că în religia iudaică de până atunci şi până astăzi, nu exista şi nu există o învăţătură explicită despre Sfânta Treime, deoarece evreii credeau doar într-un Dumnezeu unic, o singură persoană, întotdeauna afirmându-şi unicitatea şi blamându-i pe alţii, când îşi făceau idoli sau apelau la alţi dumnezei, mai ales că dogma Dumnezeului unic a fost cea dintâi şi cea mai puternică, începând de la Moise până în prezent: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine» (Ieşire 20, 2-3), cum se spusese în Vechiul Testament. Iată că, deodată, la Botezul Domnului, Dumnezeu se descoperă în trei persoane, prin aceasta fiind vorba despre o primă confruntare dintre noua religie pe care o aducea lisus şi religia iudaică pe care se grefa învăţătura Sa cea nouă. Deci, în timp ce lisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui, sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”. Aşadar, Fiul era cel Care se boteza, Dumnezeu era cel care se manifesta prin voce, iar Sfântul Duh era cel care cobora sub chip de porumbel deasupra Lui, pentru că în acest fel s-a petrecut prima delimitare doctrinară esenţială dintre iudaismul monoteist şi creştinismul tot monoteist, dar, pentru care Dumnezeu este Unul în Treime. În această descoperire a Sfintei Treimi, totul pare a se desfăşura ca fiind ceva normal, pentru că evenimentul nu se prezintă deloc a fi ca un lucru neaşteptat, absolut nou, scandalos, greu de priceput, imposibil de acceptat, ci, dimpotrivă, el vine foarte natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el şi înainte, ca şi cum s-ar fi ştiut, dar nu s-ar fi luat notă de el la vremea potrivită! Ca urmare, nici nu se spune în textul Evangheliilor: iată noutatea: Dumnezeu este în Treime, iar, descoperirea se face ca şi cum n-ar fi fost o noutate, ci, ca şi cum se cunoştea de când lumea! E foarte interesant că despre Botezul Domnului scriu toţi cei patru evanghelişti, fiindcă toţi istorisesc evenimentul, mai pe larg sau mai pe scurt, dar cam cu aceleaşi cuvinte, cu destul de puţine deosebiri, poate doar de nuanţe, mai ales că evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale. Mântuitorul Iisus Hristos, continuându-l pe Ioan Botezătorul care îşi sfârşea destinul profetic şi învăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţa şi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme, în decursul celor trei ani cât a propovăduit, pentru că numai Dumnezeu ne îndeamnă ca în cămara sufletului nostru apăsat de grijile vieţii, să păstrăm un loc de Taină care să fie dăruit întru Slava Împărăţiei Sale!
„Iar pe sluga necredincioasă ARUNCAŢI-O în întunericul cel mai din afară”
Ca să explicăm, aşadar, pocăinţa este încercarea noastră de restaurare, după ce am greşit, de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui prin greşelile noastre. De fapt, ea este încercarea noastră de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduiala firească! De aceea, să ne lepădăm de păcate, să le aruncăm departe de noi! Chiar Mântuitorul întrebuinţează verbul a arunca, aşa cum ai arunca o piesă rebutată: „Iar pe sluga necredincioasă ARUNCAŢI-O în întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Pocăinţa este prevenirea acestui proces de despărţire de Dumnezeu, prin restaurarea fiinţei omeneşti în frumuseţea, în demnitatea, în puritatea cea de la început! Poate reprezintă regăsirea omului, deşteptarea lui! Dar, pocăinţa se face, în primul rând, prin smerenie. În greceşte, cuvântul care numeşte pocăinţa este «metanoia», o aplecare la pământ, adică, într-un fel, o recunoaştere a micimii tale, o recunoaştere a faptului că ai greşit şi că te căieşti de greşeala ta. E ca o coborâre din orgoliu, de aceea, «metanoia», metania sau pocăinţa trebuie neapărat să se facă prin smerenie, prin recunoaşterea greşelilor, ceea ce înseamnă curăţire, aşa cum ai curăţa un vas după ce s-a murdărit, aşa cum ne spălăm trupurile. Cu atât mai mult e nevoie de o curăţire permanentă a sufletelor noastre! Marea noutate pe care a adus-o, în această privinţă, creştinismul, este tocmai asigurarea că e posibilă pocăinţa, că e posibil să se şteargă greşelile din trecut, dar, totul e să vrei cu intensitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţei şi cu hotărârea minţii tale! De aceea, iertarea e marea noutate a religiilor, chiar dacă e diferită de la o religie la alta, dar e prezentă în toate! Ca urmare, Se bucură Dumnezeu de cel care se întoarce de la calea cea greşită, cerându-şi iertare! Dumnezeu îl restaurează, atunci, în starea de la început şi numai acest moment îl ţine minte omul! Iar, de cel ce se căieşte de greşelile săvârşite, se bucură mai mult decât de ceilalţi care sunt drepţi în toate zilele vieţii lor! Poate că un astfel de înţeles e ascuns în acea Fericire care spune: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaţi”. Fericiţi cei care storc din ei lacrima părerii de rău pentru păcatele lor! De altfel, Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, dacă voim, în stare de pocăinţă, prin Taina Spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem Lui Dumnezeu greşelile care ne macină, să le spunem Lui Dumnezeu prin duhovnicul care ne va da dezlegare, le va şterge pur şi simplu, ca şi cum n-au fost niciodată, ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău. De altfel şi în lumea modernă, care şi-a cam pierdut obişnuinţa spovedaniei, nevoia de spovedanie a rămas prezentă! Deci, te duci la duhovnic să-i spui, ca în faţa lui Dumnezeu, greşelile şi căinţa ta, să-i ceri iertare şi să simţi că în clipa când preotul a zis: „Te iert şi te dezleg”, s-a şters cu buretele totul! De fapt, prin pocăinţă se intră în Împărăţia Cerurilor, pe care Mântuitorul, încă de la începutul propovăduirii Sale, o anunţa ca fiind foarte aproape! Mântuitorul o descoperă într-adevăr foarte aproape, în sufletele noastre, în interiorul nostru. „Împărăţia Cerurilor este în voi” (Le. 17, 21), înlăuntrul sufletului nostru, deci, să curăţim acest interior şi el va deveni Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Cerurilor, care nu e ca o aşezare omenească, nu e vreo aşezare teritorială, socială, nu e vreo aşezare de orice fel, undeva peste mări şi ţări. Împărăţia lui Dumnezeu e stare de spirit şi anume stare de puritate, stare de curăţie. Împărăţia Cerurilor e în noi. De aceea, înduhovnicire înseamnă primirea în tine a Duhului Sfânt care dă bucurie sufletului, fiindcă numai Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu ne îndeamnă ca în cămara sufletului nostru apăsat de grijile vieţii, să păstrăm un loc de Taină care să fie dăruit întru Slava Împărăţiei Sale!
Vasile GOGONEA
