Unde credeţi că sunt cele mai grave probleme ale învăţământului românesc? La procesul de învăţământ, la profesori, la programe şi planuri, la conţinuturi, la părinţi? Sau la societatea în ansamblu?
Politizarea învăţământului e răul cel mai mare, din care se trag toate celelalte. Fiindcă criteriul politic înseamnă trecerea competenței pe planul al doilea, dacă nu şi mai jos. Politicul determină şi lipsa de continuitate în viziunea educaţională, fragmentarea schizofrenă a procesului de învăţământ la toate nivelele lui. Niciun partid n-ar mai trebui, de-acum, să transforme şcolile în satrapii personale. Niciun director n-ar trebui să mai fie ales fiindcă e dintr-un partid sau altul. Lăsaţi învăţământul profesorilor şi respingeţi politrucii! Şcoala e a copiilor şi-a profesorilor, nu a unei caste politice kitscho- mane şi barbare cum e cea de-acum, de la noi. Visez la o Constituţie care să inter¬zică nu doar politizarea Armatei, ci şi a Educaţiei, a Sănătăţii, a Culturii, a Biseri¬cii. N-avem nevoie de politruci, ci de specialişti.
„Educaţia e într-o criză adâncă, mai supravieţuieşte doar inerţial şi la minima rezistenţă”
Putem vorbi, cu argumente obiective, despre o criză a educaţiei, care se perpetuează de-a lungul acestor ani?
Fireşte că da. De fapt, am mai spus-o, trăim o criză generală a fiinţei umane, provocată de un avans fără precedent al tehnologiilor de vârf (aşa-zisele tehnologii bleeding-edge), şi care-ar putea duce la o imprevizibilă şi înfricoşătoare post-umanitate. Suntem în mijlocul unei revoluţii generalizate şi tot mai accelerate căreia învăţământul, dintotdeauna rămas în urma avansului ştiinţific, nu-i mai poate face deloc faţă în ultimele decenii. Nu e vorba numai de avansul ştiinţific şi tehnologic, ci de toate mutaţiile, inclusiv politice, sociale şi psihologice pe care le produce: o super-conectare prin reţelele de socializare, o repulsie faţă de orice autoritate, inclusiv a experţilor, o imposi¬bilitate a consensului, o invazie a consu¬mului şi entertainmentului, o de-realiza- re a vieţii, care devine o matrix, o iluzie, un vis cu ochii deschişi. Educaţia e într-o criză adâncă, mai supravieţuieşte doar inerţial şi la minima rezistenţă. Nimeni nu ştie ce să facă cu generaţiile noi, „mutante”, care au abandonat cartea în favoarea ecranelor. Nimeni nu ştie ce pro¬iect uman vrea să urmeze, ce fel de umanitate vrea să producă. „Şcoala nu mai produce caractere, ci doar competenţe”, spunea J.-F. Lyotard acum 40 de ani. Acum nu mai produce nici competenţe. Ca şi alte instituţii tradiţionale, şcoala e văzută azi de mulţi artişti şi intelectuali ca o închisoare, o maşină de tocat minţi, un „meşteşug de tâmpenie” sau „another brick in the wall“. Ţara care investeşte cel mai mult în educaţie este şi cea cu cele mai multe trupe de heavy metal (care prin definiţie sunt anti-sistem şi, prin asta, anti-educaţie). Când omul şi lumea sunt în criză, fireşte că şi şcoala este.
Ce ar trebui făcut ca şcoala românească să depăşească acest impas în care se află de multă vreme, să devină o şcoală eficientă, o şcoală europeană?
Să elimine copleşitoarea birocraţie din ultima vreme. Să aibă un proiect naţional coerent şi urmărit în timp. Să se depolitizeze. Să ajungă la zi cu starea ştiinţei şi culturii actuale (nu ştiu cum stau celelalte domenii, dar literatura din ultimii vreo 70 de ani e practic absentă din învăţământul preuniversitar). Să introducă peste tot, inclusiv la sate, o tehnologizare rezonabilă. Să aibă localuri cu săli de clasă şi toalete adecvate. Să crească substanţial procentul din PIB atribuit educaţiei şi culturii. Profesorii să fie mai bine motivaţi şi cei incompetenţi să plece. Să fie redefinită relaţia dintre profesor şi elev.
Profesor pensionar Teodor Voicu
