Tatăl meu, domnul profesor de istorie Voicu Teodor, a fost primul care mi-a insuflat dragostea faţă de cunoaşterea trecutului românilor, dar şi cel care mi-a vorbit despre personalităţile marcante ale comunei în care predau limba română în prezent.
De la el şi de la mama mea, regretata doamnă învăţătoare Voicu Maria, am aflat că trebuie să caut modelele pentru o viaţă echilibrată, fie în literatură, fie în istorie, căci mass-media de azi numai modele nu oferă. Citind cartea Istoria Gorjului de Vasile Cărăbiş, mi-am găsit un adevărat model istoric şi uman – generalul Gheorghe Magheru, 1804 – 1880, născut în satul Bârzeiul de Gilort – Linia Magherului, de pe raza comunei Albeni, judeţul Gorj. M-a impresionat mai ales viața lui dramatică, fiind nevoit ca înainte de a muri să-şi îngroape doi copii, respectiv pe Alexandrina Magheru în 1877 și pe fiul său Gheorghe, ofiţer în anul 1875. Ce dramă şi ce caracter a avut acest general, supra¬numit „braţul de oţel” al revoluţiei române de la 1848 din Ţara Românească! Încă de când eram elevă m-a impresionat patriotismul fiicei sale Alexandrina Magheru (1825 – 1877) şi altruismul de care a dat dovadă în scurta-i viaţă. Printre marile femei ale Gorjului se numără şi astăzi această figură istorică.
Anticipa cu zeci de ani ziua de 1 Decembrie 1918… La 21 februarie 1877 ziarul Românul anunţa moartea Alexandrinei Haralamb (Magheru) – fiica venerabilului general Gheorghe Magheru (la doar 52 de ani). Gheorghe Magheru face parte din rândul marilor personalităţi ale Gogului şi ale ţării din sec. al XIX-lea. S-a născut în satul Bârzeiul de Gilort ca fiu al preotului Ioan şi al Bălaşei. Familia Magherilor este originară din Transilvania. La 14 octombrie 1665, Vlad Magheru şi nepotul său Petru, zis Fleşeriu cumpără pământ de la Ion Toboşeriu din hotarul Câlnicului. La 20 – 21 de ani Gh. Magheru ajunge căpitan de panduri, iar în anul 1826 este numit al doilea vistier. În luptele dintre panduri şi turci din 1828 la Calafat, Sişeşti, Bârleşti, Magheru se acoperă de glorie în calitatea sa de comandant de panduri.
Pentru meritele sale câştigate în războiul ruso – turc din 1828 – 1829 Gh. Magheru a fost decorat de ţarul Nicolae I cu Ordinul Sf. Ana la gradul de cavaler. În perioada regimului Regulamentar fiind numit cârmuitor al judeţului Romanaţi ajunge să fie considerat cel mai bun administrator din ţară. În timpul revoluţiei de la 1848 Magheru depunea o febrilă activitate pe plan politic şi militar. El face parte din guvernul provizoriu alcătuit la 14 iunie 1848 la Bucureşti după fuga lui Gh. Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti.
La 18 iunie 1848 este numit căpitan general al tuturor trupelor de dorobanţi şi panduri din Ţara Românească şi inspector general. În anul 1877, printre cei 79 de deputaţi ce au votat Proclamarea Independenţei s-a aflat şi bătrânul general Gh. Magheru. A primit nemiloase lovituri în viaţă: în 1875 i-a murit fiul său, Gheorghe, ofiţer, iar în 1877, fiica sa Alexandrina. Marele om politic, marele general a participat la trei momente de răscruce ale sec. al XIX- lea, în mod direct respectiv: Revoluţia de la 1821, Revoluţia de la 1848 şi Proclamarea Independenţei, stingându-se din viaţă la data de 23 martie 1880. M-a impresionat devotamentul faţă de ţară, patriotismul nemărginit şi dragostea sa pentru copii.
Prof. Elena Ștefania PÎNIȘOARĂ
