Aşa cum precizam cu mai bine de două săptămâni în urmă, după ce a subliniat semnificaţia sărbătoririi binemeritate a primului şef de stat al României moderne, prinţul Bogdan Cuza s-a referit în continuare la principiile de bază care au călăuzit activitatea Domnitorului Cuza, pe parcursul celor şapte ani de domnie. A fost evidenţiat, în acest fel, cel dintâi şi cel mai nobil principiu care priveşte libertatea naţională, cultivat de către ţăranul român, ca şi brazda ţării, cu osârdie şi cu mari jertfe, prin sentimentul dragostei de glia strămoşească, deoarece ţăranul român a reunit în sufletul său sentimentul de apărare a libertăţii patriei şi credinţa sa nepieritoare! Chiar folclorul românesc a reflectat în conștiința colectivă, prin creaţii sublime, imaginea domnitorului care aducea dreptate oamenilor simpli și care străbătea drumurile țării, îmbrăcat modest, pentru a nu fi recunoscut, declinându-și uneori identitatea! Doar în final, când punea capăt unor nedreptăți sau unor nereguli sociale sau de altă natură, în cele din urmă spunea cine este de fapt, ştiut fiind că de multe ori, ca să-i prindă pe mulţi slujbaşi cu «ocaua mică», îşi schimba faţa şi hainele, ca să nu-l cunoască nimeni! În acest fel, Excelenţa sa, Dr. Bogdan Cuza a continuat alocuţiunea şi a spus următoarele:
,,În această modestă alocuţiune a mea, nu pot cuprinde decât o mică parte din rolul însemnat jucat de către Domnitorul Cuza pentru Gloria ţării”!
,,Iată, de ce, la 1864, 14 august, Domnitorul avea să dedice ţăranului român «Legea rurală», care avea să-l scoată pentru totdeauna din iobăgie şi să alinieze ţara înspre modernizare! Unitatea naţională, spunea «poetul pătimirii noastre», Octavian Goga, reprezintă încoronarea unei opere de mari jertfiri şi mari îndurări. Această izbândă a unirii s-a desprins dintr-un trecut al nostru, pe cât de întunecat, pe atât de trist! Graniţele naţionale ale românilor au fost adânc înfipte încă din copilăria acestui organism adânc în încheieturile neamului, care au durut mai mult decât piroanele înfipte în carne vie! De ce? Pentru că au stânjenit creşterea armonioasă a unui trup viguros! Apăsările de atunci, ca şi apăsările din zilele de astăzi, care puteau duce la stingerea neamului, n-au avut şi nu pot să aibă sorţi de izbândă! De pe urma unităţii sufleteşti a românului, care ştie să se adune la greu, şi după Voinţa Lui Dumnezeu! Cultul strămoşilor, spunea acelaşi Goga, este calea cea mai directă spre Dumnezeu! Dacă aniversarea celor vii este o chestiune oarecum normală, pomenirea morţilor, a celor care nu mai pot vorbi decât prin faptele lor, aşa cum îi cinstim azi memoria Domnitorului în această sfântă Aulă, ne înalţă şi ne înnobilează pentru totdeauna! Cinste dumneavoastră, tuturor celor care participaţi la această sărbătoare şi eveniment istoric al naşterii Domnitorului! Este bine să amintesc ceea ce spunea savantul Nicolae Iorga: «Dacă noi, românii, suntem astăzi ceva, suntem, nu după urma biruinţelor strămoşilor noştri, noi suntem ceva de pe urma suferinţelor lor, pe care trebuie să le continuăm cu orice risc»! În această modestă alocuţiune a mea, nu pot cuprinde decât o mică parte din rolul însemnat jucat de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru Gloria ţării! Doresc să omagiez în acest fel eforturile de o viaţă ale domnului academician Dan Berindei, oglindindu-i viaţa şi rolul jucat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Totuşi, dintre reformele lui Cuza, două mi se par esenţiale pentru propăşirea şi pentru evoluţia neamului românesc! Este vorba, în primul rând, despre secularizarea averilor mănăstireşti, promulgată la 11 decembrie 1863 şi care a premers independenţei noastre naţionale de la 1877-1878, şi mai mult, a contribuit la obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută de către Patriarhul Constantinopolului, din acea vreme, Ioachim al IV-lea, iar acesta este un lucru extraordinar! A doua reformă promulgată de către Domnitor la îndemnul marelui său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, se referă la Legea instrucţiunii publice, promulgată la 5 decembrie 1864, care avea să definească sistemul unitar al învăţământului românesc şi să alinieze educaţia noastră după educaţia europeană a vremii. Mizele Legii instrucţiunii publice au constat în consolidarea, consacrarea şi conservarea spiritului nostru naţional, a educaţiei conştiinţei şi demnităţii neamului nostru! În acest context, îmi permit să fac o referire la modul în care privea geniul nostru naţional, poetic şi gazetăresc, Mihai Eminescu, cel care făcea o diferenţă amplă între ceea ce înseamnă educaţie şi ceea ce înseamnă cultură! Pentru că Eminescu spunea: «Dacă educaţia cultivă inimile, cultura educă mintea»! Aşadar, continuă Eminescu, «e preferabil să ai de-a face cu un om cu o inimă curată şi cu moravuri bune, decât un om cult, dar, lipsit de caracter»!! Învăţăm, din aceasta, modul în care trebuie format şi educat un om, încă din fragedă pruncie! De aceea, sarcina primordială a şcolii este aceea de reclădire morală a societăţii, pornind, în primul rând, de la copii şi de la tineri, ale căror minţi sclipitoare trebuie orientate pe calea adevărului şi pe calea progresului. Rezultatul se poate vedea în funcţie de priceperea, răbdarea şi tactul dascălilor, în funcţie de harul preoţesc, de soliditatea familiei, iar, nu în cele din urmă, de curăţenia societăţii civile, în ansamblul ei! Asistăm, astăzi, din nefericire, cum şcoala pierde din monopolul educaţional, fiind înlocuită de unii factori pe cât de superficiali şi trecători, pe atât de tentanţi, cum ar fi spiritul mercantil, cum ar fi fetişul capitalului speculativ, cum ar fi tarele societăţii de consum, cum ar fi relativizarea valorilor noastre tradiţionale. Trebuie să pornim de la ideea că tinereţea adună un capital uman de energii şi de puteri infailibile, Dacă aceste energii vor fi concentrate şi direcţionate cum se cuvine, vom avea tineri sănătoşi, vom avea o naţiune sănătoasă! În caz contrar, se va ajunge la învrăjbirea concetăţenilor, la părăsirea locurilor de muncă, la părăsirea familiei şi în cele din urmă la părăsirea ţării!
,,Domnitorul Cuza nu a părăsit ţara cu blestem, a iubit-o până în utima clipă a vieţii, lăsând în urmă o undă de lumină care pătrunde şi azi în această sfântă Aulă a Academiei Române”!
Măreţia Principelui Alexandru Ioan Cuza s-a distins prin hotărâre, prin viziune, progres, şi curaj, iar aici menţionez spusele regretatului istoric academician Florin Constantiniu, care spunea că ,,nu există aproape «ogor» al vieţii publice unde Alexandru Ioan Cuza să nu fi aruncat sămânţa modernizării, dar, roadele nu au fost culese de el, au fost culese de către generaţiile care i-au urmat! Prin dubla alegere a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu a fost ales pe tronul ţării numai un domn, a fost ales un ideal, iar, acest ideal, niciodată nu va putea fi detronat! Oameni de anvergura Principelui Alexandru Ioan Cuza nu se formează şi nu se alcătuiesc, ei se nasc! A fost ultimul voievod al neamului românesc, iar când spun acest lucru, o spun pentru că a ales la încoronare darul mirungerii, fiind, în calitate de domnitor şi de misit al Domnului, uns a doua oară cu Tainele Sfântului Botez, Pecetea Lui Hristos, Baia Luminii şi Baia sfinţirii! Urma, astfel, să se respecte încoronarea voievodală la români, totodată, cu respectarea ritualului unei monarhii elective! A murit departe de ţară, plătind tributul trădării celor care i-au fost apropiaţi, dar şi birul cel nemilostiv şi neînduplecat al naturii! Nu a părăsit ţara cu blestem, a iubit-o până în utima clipă a vieţii, lăsând în urmă o undă de lumină care pătrunde şi azi în această sfântă Aulă a Academiei Române! Eminescu îl aşeza pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Pantheonul istoriei naţionale! El spunea că posteritatea, sănătoasă la minte şi la trup, trebuie să-l aşeze ca pe o emblemă naţională a românilor, acolo unde îi este locul! Vorbim despre Eminescu, cel care în 1868, îl vizita pe Cuza la Dobling, implorându-l să revină pe tronul ţării! Replica a fost redată de către Preşedintele Academiei, Domnul Ioan Aurel Pop: «să meargă mai bine ţării fără mine, decât cu mine! Trăiască România». Distinse Domnule Preşedinte, Ioan Aurel Pop, mărturisesc faptul că am fost impresionat de unul dintre memorabilele dumneavoastră discursuri în care spuneaţi că Mihai Eminescu, prin întreaga lui operă, se întruchipează ca un act de creaţie şi cel mai mare imn din istoria limbii românilor! Mai spuneaţi că atunci când aţi citit prima oară Poezia «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie», aţi fost atât de impresionat încât v-aţi dat seama de modul cum Eminescu ne-a «împins» spre nemurirea neamului, aşa, după cum şi Alexandru Ioan Cuza, alături de Mihai Eminescu, se încadrează în a fi unul dintre cei mai vrednici români ai noştri! Vă rog să-mi permiteţi, în încheiere, să recit şi eu Poezia «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie», după care Dr. Bogdan Cuza şi-a încheiat alocuţiunea în aplauzele prelungite ale celor prezenţi!
Profesor Vasile GOGONEA
