,,Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români;al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni.” – Garabet Ibrăileanu
,,Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune.”– George Călinescu
La Editura „Junimea”, Iaşi, 1981, a apărut volumul „Amintiri despre Ion Creangă”, antologie şi note de Ion Popescu – Sireteanu, autorul mai multor antologii: „Poezia ieşeană contemporană” (1968), „Amintiri despre Eminescu” (1971), „Amintiri despre Sadoveanu” (1973), „Amintiri despre Titu Maiorescu” (1973), „Amintiri despre Ibrăileanu” (1974), „Amintiri despre Iorga” (1980), „Amintiri despre Liviu Rebreanu” (1985). Toate au apărut în Editura „Junimea”. Ion Popescu – Sireteanu a scris şi cărţi originale de lingvistică şi etnologie, de istorie şi istorie culturală. În acelaşi timp, a îngrijit mai multe ediţii.
Volumul „Amintiri despre Ion Creangă” (1981) reprezintă o culegere de documente memorialistice aparţinând unor autori care l-au cunoscut pe Ion Creangă, fără pretenţia de a fi completă. Ion Popescu – Sireteanu se abate de la prezentarea în ordine alfabetică după numele autorilor, procedeu folosit în celelalte volume de „Amintiri” mai sus-menţionate. Ordinea cronologică este stabilită după prima contribuţie. Fiecare autor este prezentat printr-o notă informativă la sfârşitul fiecărui capitol, după textele memorialistice.
Unii autori au luat contact cu Ion Creangă în cadrul Cercului literar din Iaşi, în crama lui Neculai Beldiceanu: Eduard Gruber, Artur Gorovei, Grigore I. Alexandrescu, primul biograf al lui Ion Creangă, Artur Stavri şi Izabela Sadoveanu. Alţii l-au cunoscut la „Junimea”: A.D. Xenopol, George Panu şi Ioan Slavici. Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, l-a cunoscut pe Creangă cu mult înainte de intrarea acestuia la „Junimea”, când a creat chipul părintelui Smântână, în scrierea sa satirică „Electorale”. Ion Popescu şi Jean Bart (Eugeniu T. Botez) au fost elevii lui Ion Creangă, Constantin Meissener a fost directorul Şcolii Normale de învăţători „Vasile Lupu” din Iaşi, cel care a organizat şcoli de aplicaţie pentru învăţători, printre care şi Şcoala din Păcurari, Iaşi, unde era învăţător Ion Creangă. M. Lupescu, elev la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, în cadrul practicii pedagogice, a rămas impresionat de lecţiile ţinute de Ion Creangă. N. Bogdan, scriitor, publicist, memorialist, a fost coleg cu Constantin Creangă, unicul fiu al scriitorului humuleştean.
Ioan S. Ionescu l-a cunoscut pe Creangă în calitate de coproprietar şi apoi proprietar al Tipografiei Naţionale, iar Eugenia N. Posa a fost nepoata Smărăndiţei, colega lui Ion Creangă.
Eduard Gruber, Grigore I. Alexandrescu şi A.D. Xenopol au format comitetul însărcinat cu publicarea operelor complete ale lui Creangă.
Ion Popescu – Sireteanu a reţinut şi alte amintiri indirecte, scrise după relatările unor persoane care l-au cunoscut pe Creangă. Este vorba de paginile semnate de C. Săteanu.
Din amintirile Smărăndiţei, fiica popii, colegă şi vecină, prin intermediul nepoatei sale, Eugenia N. Posa, aflăm despre vârsta copilăriei şi a adolescenţei lui Ion Creangă. Copil fiind, nu trecea zi fără a fi prezent pe la casa Smărăndiţei. Era tare meşter şi la tors şi la făcut ţevi, luându-se la întrecere cu fetele pe care le rămânea, primind porecla de Ion „Torcălău”. De copil se ţinea de ghiduşii şi de „câte drăcii”, încât făcea fetele să râdă cu lacrimi. Cei care erau prezenţi la masă cu el rămâneau flămânzi, pentru că Ion Creangă era „cam mâncăcios şi hulpav”. Tot ghiduş, vesel şi neastâmpărat era şi la vârsta adolescenţei, când învăţa să cânte pentru a deveni preot, nelipsit fiind de la „clăcile, horile şi şăgile” cu fetele. Urmând şcoala mai departe, afirmă Smărăndiţa, era „mai lotru” şi mai încrezut. Toate fetele îi trăgeau nădejdea, mai ales Axenia Bordeianu, care-i „purta sâmbetele” şi unde se ospăta cu tot felul de bunătăţi şi purcei fripţi. Tot de la Smărăndiţa aflăm că niciodată nu a uitat Humuleştii, trecând mai în fiecare vară. Smărăndiţa i-a făcut şi o vizită fostului ei coleg, la Bojdeuca din Ţicău, spre marea bucurie a scriitorului, dovedindu-se a fi deosebit de ospitalier, ocazie de a-i prezenta şi averea lui, cele peste 20 de pisici, una din ele numindu-se Smărăndiţa. Când Smărăndiţa depăna aceste amintiri despre Ion Creangă, împlinise 30 de ani de când a decedat nemuritorul ei coleg şi încă mai trăia.
Amănunte despre viaţa lui Ion Creangă aflăm de la primul său biograf, Grigore I. Alexandrescu. La un an după obţinerea atestatului de absolvire a seminarului, 1860, părintele Ivanciu îi dă zece parale şi merge cu Creangă în peţit şi după câteva săptămâni se însoară cu Ileana, fata părintelui Grigoriu de la Biserica ,,Patruzeci de Sfinţi”. Despre cei patru ani petrecuţi ca diacon la aceeaşi biserică, Creangă lasă următoarea însemnare: „Patru ani la biserica ,,Patruzeci de Sfinţi”, trăind într-o casă în care mă răzbea ploaia şi mă orbea fumul şi femeia! De sărăcie nu m-am temut niciodată, căci totdeauna a fost cu mine”. Neavând un trai bun, se desparte de soţie și mama unicului copil provenit din căsătorie, Constantin I. Creangă, viitorul căpitan de geniu, care a fost crescut de tatăl său. Grigore I. Alexandrescu aminteşte şi de conflictul lui Creangă cu autorităţile ecleziastice pentru motive arhicunoscute: asistarea la un spectacol de teatru, împuşcarea unor ciori de pe turla bisericii Golia, unde funcţiona ca diacon şi deoarece, în loc la potcap, purta pălăria după obiceiul apusenilor. La acestea se adaugă şi învinuirea de a fi trăit despărţit de soţie şi pentru că se tundea. Înainte de acest conflict, Creangă urmase un curs de institutori pentru şcolile primare la Şcoala Normală „Vasile Lupu”, condusă de Titu Maiorescu, primind un post de la Şcoala Primară Vasiliană: „În 1872 este scos din rândul clericilor şi destituit din învăţământ în timpul ministeriatului lui Christian Tell (1870 – 1884): „Am fost destituit din timpul răposatului mitropolit Calenic, de răposatul ministru Tell, fie-le ţărâna uşoară!” – nota Ion Creangă. Titu Maiorescu, înlocuitorul lui Christian Tell, îl reîncadrează la Şcoala Primară de Băieţi Nr. 2 Păcurari (1874). După ce obţine numirea ca institutor, prin intervenţia lui Maiorescu, Creangă mărturiseşte: „M-am dus să-i mulţumesc, dar, de ruşine, n-am putut spune nicio vorbă, ci i-am luat mâna să i-o sărut”.
Mihai Lupescu, elev la Şcoala Normală „Vasile Lupu”, este impresionat de lecţiile ţinute de Ion Creangă la şcoala de aplicaţie. Acesta îl prezintă în ipostaza de autor didactic, alături de merituoşii şi harnicii institutori din Iaşi: Grigorescu, Iordăchescu, Răceanu, Simionescu şi Climescu. Împreună au scos la lumină: „Metoda nouă de scriere şi cetire” pentru clasa I primară; „Învăţătorul copiilor”, una dintre cele mai răspândite cărţi de citire; „Povăţuitor la cetire prin scriere, după sistema fonetică”; „Geografia judeţului Iaşi”, cu conturul judeţului; „Harta judeţului Iaşi”; „Regulele limbei române”, retipărite de Creangă cu învoirea domnului Titu Maiorescu. „Cetirea ca la Şcoala lui Creangă şi calculul mental şi scrisoare (caligrafie) ca la el, nu era nicăieri în Iaşi” – îşi aminteşte elevul practicant M. Lupescu. Elevii erau trataţi ca pe copiii lui, îi săruta pe aceia care dădeau răspunsuri foarte bune. Când erau neatenţi şi obosiţi, le spunea câte o istorioară, „de se stricau băieţii de râs”, apoi începeau munca cu plăcere. Le verifica mereu batistele, iar „Disciplina lui şi în şcoală şi pe drum era disciplină”. Elevii îl întâmpinau pe Creangă cu un respect deosebit. Când îl salutau pe stradă, Creangă ridica pălăria de pe cap, mare cât roata carului. Jean Bart, fostul său elev, îşi aminteşte cu plăcere despre marele dascăl şi artist, cu firea lui blândă şi jovială, care îşi îndeplinea cu dragoste şi căldură nobila lui misiune. „Patima lui era gramatica şi punctuaţia. Ţinea la scrisul limbei curate româneşti, după firea ei”. În zilele frumoase îi scotea pe şcolari la câmp, în mijlocul naturii, fapt care ne duce cu gândul la Jean Jacques Rousseau despre educaţie („Emil sau despre educaţie”). Jean Bart îşi aminteşte şi de crizele de epilepsie ale marelui dascăl.
Mihai Lupescu descrie şi „Bojdeuca lui Moş Ion Creangă”, cum îi zicea el adeseori: „o casă cu înfăţişarea celor ţărăneşti, o casă de vălătuci, acoperită cu draniţă, cu două odăiţe, cu ferestrele mici şi cu cruce la mijloc, despărţite de un gang care ducea spre vestitul cerdac unde îl întâlneai pe Creangă în halatul lui ţărănesc, până la pământ”. Bojdeuca se afla în mahalaua Ţicăului de Sus din Iaşi, în Valea Plângerii. Tinca Vartic, ,,o ţâţacă mică, ageră, subţire şi plăcută la înfăţişare”, „deşteaptă la vorbă”, bună gospodină, cumpără pe numele ei Bojdeuca din Ţicău, îl ia pe Creangă „şi-n chirie, şi-n iubire”, până la moarte. Avea 35 de ani. După ce Creangă termina o scriere, o citea Tinca Vartic şi dacă dânsa râdea şi o aproba, atunci autorul o încredinţa tiparului. „Bojdeuca unde a sălăşluit atâta iubire de ţară şi de neam şi dragostea pentru ţărănime şi pentru cei necăjiţi” – scria M. Lupescu. În această Bojdeucă, a trăit un om de aşa valoare, aici în cerdac, „săptămâni întregi stătea Creangă cu prietenul său, M. Eminescu, rostogoliţi pe paturi, discutând multe, multe de toate, unul închinându-se geniului şi admirându-l, altul sorbind curăţenia de suflet şi graiul limpede al ţăranului şi amintindu-şi fiecare zilele mândre din trecutul neamului şi din copilăria lor”. Aici au fost plăsmuite capodopere.
Aşa cum aflăm din amintirile lui N.A. Bogdan, Iacob Negruzzi şi Th. D. Speranţia, Ion Creangă făcea politică democrată, liberală, împotriva „Junimii” – Liberal în ideile sale politice, era alături de adversarii conservatorilor, făcând parte din aşa-zisa „Fracţiune liberă şi independentă”. Iubea întrunirile publice de orice natură şi lua cuvântul pentru a zeflemisi. Iacob Negruzzi îl ridiculizează în satira „Electorale” sub porecla de Părintele Smântână: „Căci Părintele Smântână acum vrea să le vorbească: «Fraţilor, începe acesta, mânecele suflecând/Şi potcapul ce-l apasă mai pe ceafă aşezând/: Fraţi iubiţi, eu ştiu, desigur că voi toţi gândiţi ca mine/Că-n iubita noastră ţară n-ar fi rău să fie bine»”. Într-adevăr, Creangă spunea adesea: „Eu ştiu un lucru şi anume că n-ar fi rău să fie bine în ţara asta!” Porecla Părintelui Smântână era creaţia lui Iacob Negruzzi. „Pe atunci Creangă era blond, slăbuţ la faţă şi avea o bărbuliţă blondă, ca o codiţă de boboc de gâscă”. Pe vremea aceea, înainte de alegeri, se făceau întruniri publice, se vorbea în contradictoriu între guvernanţi şi opozanţi şi, de obicei, acestea se încheiau cu bătaie. Ca răspuns la satira lui Iacob Negruzzi, George Panu scrisese „Boericalele”.
La votarea unei probleme, când a ajuns să-l întrebe pe Creangă, acesta a răspuns: „Apoi eu, domnilor, sunt pentru contra”.
La mahala, îi ziceau răspopitul Creangă, iar bătăuşii, la alegeri, îi spuneau Popa Dracu. Şi în rândul junimiştilor, se bucura de o poreclă: Bărdăhănosul Creangă.
Majoritatea autorilor, contemporani ai scriitorului humuleştean, se refereau la faptul că Ion Creangă era hulpav, gurmand. La masă, Creangă mânca: o oală de găluşte făcute cu păsat de mei şi cu bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă şi unduită cu mujdei de usturoi, o strachină de plăcinte poale-n brâu. Băutură: o cofiţă de vin amestecată cu apă.
Pe când Creangă era bolnav, în spital, doctorul, ajungând la patul lui, întreabă franţuzeşte: Cine este hipopotamul ăsta? Creangă îi răspunde: „Dumneavoastră trebuie să fiţi şeful vreunei menajerii, de cunoaşteţi aşa de bine specia hipopotamilor!…”. Desigur că medicul a înghiţit hapul când a aflat că e Ion Creangă.
Iată cum îl caracterizează pe Ion Creangă cel dintâi biograf al său: „nalt, gras, greoi, cu faţa rotundă, cu privirea limpede şi isteaţă, glumeţ la vorbă; purta pe cap o pălărie mare, cu un băţ gros şi ciotoros în mână, îmbrăcat veşnic cu straie de şiac. El era cunoscut de toată lumea din Iaşi, era prietenul tuturor: popii, profesorii, magistraţii, militarii, studenţii îl cunoşteau tot aşa de bine ca şi negustorii, mahalagiii şi bătăuşii de la alegeri”. Tot de la Grig I. Alexandrescu aflăm că Ion Creangă a fost decorat cu medalia Bene Merenti clasa a II-a, pentru lucrările şi publicaţiile sale didactice, iar în 1883 i s-a conferit gradul de Cavaler al Ordinului Coroana României, dar aceste decoraţii, din modestie, nu le-a purtat niciodată.
Dacă la început au fost raporturi reci între Creangă şi Iacob Negruzzi, după ce a fost introdus la „Junimea” de Mihai Eminescu, raporturile dintre cei doi s-au încălzit, „pentru a deveni în urmă cele mai intime şi mai afectuoase”. A făcut o propagandă activă printre alegători să voteze deputăţia lui Iacob Negruzzi. De la directorul „Convorbirilor literare”, aflăm că Ion Creangă era unul din oratorii cei mai iubiţi de la întrunirile publice din Iaşi, de asemenea, ne aduce la cunoştinţă că scria încet şi foarte greu: „Totuşi puţini scriitori au lucrat aşa de încet şi au schimbat textul aşa de mult şi aşa de des ca Ion Creangă. Fiecare frază sau parte din frază era începută şi reîncepută în cinci, şase feluri, până ce căpăta forma definitivă, aşa de frumoasă şi în aparenţă aşa de ,,naivă”. Va urma
Constantin E. Ungureanu
