,,S-a Născut Hristos, pentru ca noi să ne putem renaşte! Maria, Fecioara Mamă, L-a purtat pe Hristos în sânul ei, ca noi să-l purtăm în inimile noastre”! (CONFESIUNI)
După Sfântul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua Nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie), dar, sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie, iar această dublă sărbătoare era numită Sărbătoarea ,,Arătării Domnului”. Se pare că practica răsăriteană se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se Boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o provocare şi, totodată, un avertisment dat omului de azi, de a-şi ridica ochii spre steaua Betleemului şi de a recunoaşte stăpânirea suverană a Domnului peste toate domeniile şi activităţile sale, de a se lăsa luminat şi călăuzit de Adevărul Veşnic, Iisus Hristos, şi de a se hrăni cu Pâinea Trupului său. Betleemul istoric nu are sens, dacă nu este în acelaşi timp şi Betleemul euharistic, iar Crăciunul este cu adevărat Crăciun, dacă Naşterea Lui Hristos este legată de propria noastră renaştere la o viaţă nouă. Pentru că ,,S-a Născut Hristos – spune Sfântul Augustin, pentru ca noi să ne putem renaşte. Maria, Fecioara Mamă, L-a purtat pe Hristos în sânul ei, ca noi să-l purtăm în inimile noastre!”. Dar, Doamne, ce frumos este acest gând: să-l purtăm pe Hristos în inimile noastre! Dacă pentru noi, Hristos nu s-a născut decât în peştera de la Betleem şi nu în sufletul nostru, printr-o trăire cu adevărat creştină, atunci zadarnic receptăm un mesaj de bucurie al colindelor, în zadar cântăm imnul îngeresc ce a răsunat în noaptea sfântă, pentru că într-un suflet mort, el nu are nici un ecou. De aceea, în această zi, când Dumnezeu S-a coborât printre noi, ca să ne împace cu sine, să-L rugăm să reverse asupra noastră Harul Său, pentru ca, întăriţi de El, să ne reînnoim sufleteşte şi să devenim tot mai asemănători cu El, adevăraţi fii ai Lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerului!
,,Rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor și dăruind, din sânul mamei Sale, sfințire acestei zile mari”!
Scrierile Sfântului Augustin dezvăluie măsura darurilor sale, pentru că de multe ori se vede pe el însuşi ca o conştiinţă vie a Ortodoxiei, menit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor care se iviseră în Biserica Lui Dumnezeu! Desigur, dintre scrierile sale, cele mai însemnate sunt cartea «Despre Trinitate», la care a lucrat 14 ani, şi cartea «Despre cetatea lui Dumnezeu». Dar, scrierea care-i face cea mai mare cinste, lucrarea lui cea mai citită este «Confesiuni», în care noi regăsim un model de oratorie şi, totodată, un îndemn pentru a ne strădui ca, urmând procedeele retorice folosite de către Fericitul Augustin, să transmită, cu un impact mai mare asupra ascultătorilor, învăţătura de credinţă. Credincioşii vor găsi în ele un îndemn şi un sprijin pentru cunoaşterea corectă a dogmei creştine, apărată de Fericitul Augustin cu multă fervoare, precum şi sfaturi practice care au rămas actuale chiar după trecerea atâtor veacuri, ceea ce face ca episcopul Hipponei să rămână un învăţător la fel de actual şi pentru creştinul veacului al XXI-lea, apropiindu-se de taina sufletului nostru prin celebrul citat: ,,Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, să avem chip desăvârşit, prin vestea minunată a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos”! Deci, să precizăm că Fericitul Augustin († 430) sau Sfântul Augustin, descrie Taina Nașterii Domnului, în cuvintele următoare: ,,Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor și micuț în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toți vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui și făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor și dăruind, din sânul mamei Sale, sfințire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deși iese din el; înțelept mai presus de orice cuvânt și copil ca înțelepciune; umplând lumea și stând culcat în iesle; conducând stelele și alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu și, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micșoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleșească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veșmântul unui trup micuț, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăși îngerilor înțelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, «Confesiuni»Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de Sf. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. “Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387). Aşa cum susţine Sfântul Augustin: ,,Nu putem iubi un om, cum iubim pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu ca pe lucrurile noastre! Fiecărui lucru îi este însoţitoare o folosinţă, iar a-l vedea în alt fel este ,,defectus culpabilis”. Pentru aceea, esenţa răului moral e tocmai această deturnare de sens a iubirii noastre de la folosinţa lucrului la lucrul însuşi, de la Dumnezeu la mine însumi, pentru că esenţa păcatului este dezordinea în iubire! Dacă întreb un păgân: Unde este Dumnezeul tău? El îmi va arăta statuile sale. Dacă sfărâm aceste statui, el îmi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îmi va zice el, arătând cu degetul obiectul adorat: «Iată Dumnezeul meu!». Dacă eu râd de piatra lui sau dacă o sparg sau o arunc cu dispreţ, el îmi va arăta soarele sau luna, ori un alt astru. Despre tot ceea ce-i vine în minte şi din tot ceea ce poate arăta cu degetul, el îmi va spune: «Iată Dumnezeul meu! Eu văd soarele înaintea mea şi nu pot să-l rup în bucăţi, nici nu pot să desprind stelele de pe cer», iar păgânul se va crede superior, pentru că el poate să-mi arate lucruri vizibile, poate să-mi prezinte prin gesturi ceea ce vrea şi să-mi zică: «Acesta este dumnezeul meu»! Şi întorcându-se spre mine, va striga: «Dumnezeul tău, unde este»? La o asemenea întrebare, eu nu-i pot arăta nimic ochilor lui. Nu aflu în jurul meu decât minţi lipsite de discernământ, care strigă împotriva mea! Eu nu am nimic de arătat ochilor pe care păgânul îi are pentru văzut. Acest om nu are ochi pentru a vedea ceea ce eu îi pot arăta în mod real. Aş vrea să plâng pentru asta, să mănânc pâinea mea cu lacrimi, căci Dumnezeul meu este nevăzut, iar interlocutorul meu caută un lucru vizibil, când îmi zice: «Unde este Dumnezeul tău?» Dar eu îi spun: ,,Arată-mi sufletul tău? Pentru ce nu poţi face acest lucru”? Fiindcă este nevăzut! Şi totuşi, acesta este ceea ce există mai bun în tine! Îmi spui că îţi cunoşti sufletul după acţiunile sale! Foarte bine! În acelaşi fel îl cunosc şi eu pe Dumnezeu! Cel care a făcut tot ceea ce afli valoros în tine însuţi, acesta este Dumnezeul meu!”, explică şi arată cu atâta elocinţă Fericitul Augustin! În concluzie, datorită Sfântului Augustin, istoria, timpul și spațiul Naşterii Domnului devin câmpul de luptă dintre cetatea Binelui şi cea răului, iar Biserica își asumă rolul dinamic de a organiza și de a conduce creștinii în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și ai Dumnezeului Atotputernic!
Profesor Vasile GOGONEA