Cu, aproximativ, două luni în urmă, întorcându-mă de la Craiova, unde fusesem cu probleme de sănătate pentru un membru al familiei, undeva, la un popas turistic, m-am reîntâlnit cu profesoara mea de limba română din clasa a IX-a, doamna Lucia Bîcoi. Era însoțită de George Tătaru, un coleg de-al meu de liceu. Când am zărit-o, o lume minunată revenea în fața ochilor mei. Distinsă și încă purtând aura frumuseții, pe care Dumnezeu a revărsat-o cu dărnicie asupra dânsei, doamna Lucia Bîcoi răspândea în jur aceeași dragoste de viață, deși acum, în lumina aceea, care întotdeauna a invadat-o, se strecurase și o umbră de mare neliniște. Desigur ne-am bucurat de revedere și am făcut un exercițiu sincer de admirație și de cunoaștere, cu acest prilej aflând că soțul dânsei, profesorul de limba română Gigi Bîcoi, era grav bolnav într-un spital din Craiova. Aflasem cu ceva timp în urmă că are probleme de sănătate, dar nu credeam că sunt atât de mari, nu credeam că o boală poată să-l înconvoaie pe domnul meu diriginte. Și totuși…Cu o zi în urmă am aflat de la băiatul meu că domnul meu diriginte plecase spre eternitate. Vestea m-a încremenit. Nu-mi venea să cred că a plecat așa de repede dintre noi omul care, în timpul activității sale, era semeț ca Sfinxul din Bucegi, ca brazii ce stau neclintiți în calea furtunilor. Întotdeauna am văzut în domnul meu diriginte un brad semeț, plin de mândrie, păsător la ceea ce se întâmplă-n jur, limpede în gând ca un firișor de apă ce se prelinge pe cremenea muntelui, dăruind din belșug lumina minții și licoarea iubirii celor din jurul său.L-am cunoscut în primul meu an de liceu, în septembrie 1968. Venise de pe băncile facultății, împreună cu eleganta, discreta și frumoasa sa soție. Îmi amintesc și acum impresia profundă pe care tinerii Lucia și Gigi Bîcoi au lăsat-o în sufletul și-n mintea mea de adolescent. Era prin luna noiembrie a acelui an. Într-una din sâmbete, în cantina liceului din Bâlteni se organizase o reuniune, așa cum se obișnuia în acele vremuri. La ea, alături de mulțimea de liceeni, participau tineri din localitate și multe cadre didactice, cele mai multe fiind foarte tinere. Imaginea aceea e și acum o icoană vie; tinerii profesori Eugeniu Velican, Lelia Bogdan(viitoarea Mărgineanu), Constantin Mărgineanu, Lucia și Gigi Bîcoi au intrat în sală și, strecurându-se printre elevii gălăgioși, dar foarte respectuoși, care le-au făcut îndată loc, ajungând în partea din față a sălii, cu eleganță și-au pus hainele în cuier, după care au privit admirativ pe cei prezenți. Noi, elevii liceului, manifestam un ales respect pentru profesorii care veneau la reuniunile noastre. Pentru fiecare dintre cei menționați și alții, care în acea seară nu erau prezenți, aici aș vrea să-l menționez pe distinsul meu profesor de latină și filozofie, Emil Moroianu, elevii găsiseră câte un epitet. Așa am găsit în acea seară de noiembrie și pentru familia Bîcoi. După ce, câteva minute bune, sala fusese electrizată de muzică Pop și Rock and roll(cine nu dansa atunci pe muzica lui Elvis Presley sau a formației Beatles?), cei responsabili cu buna dispoziție au pus tangouri. Se lansase de puțin timp una dintre cele mai frumoase melodii din muzica ușoară românească- ,,Să nu uităm să iubim trandafirii”, compusă și interpretată de Florin Bogardo. Deodată un murmur de admirație a cuprins toată sala. Lucia și Gigi Bîcoi intraseră pe ringul de dans. Pașii lor se mișcau cu atâta ritmicitate și cu atâta eleganță și armonie, încât credeai că sunt un corp unic, mai ales dacă țineai cont și de felul în care se țineau în brațe. Alături de ei, după uimirea firească ce ne cuprinsese pe majoritatea dintre noi, au intrat, treptat, cupluri și cupluri de elevi. Recunosc că atunci am învățat și eu să dansez tangou, cea care m-a ,,împins” spre dans fiind o colegă de liceu mai mare cu trei ani, Anicuța Dodenciu. A urmat valsul. Primii care s-au lăsat cuprinși de farmecul său au fost tot soții Bîcoi. Pluteau asemenea unor lebede vrăjite pe oglinda liniștită a lacului; grațioși în mișcări, privindu-se profund în ochi, degajând lumină și sensibilitate, erau imaginea paradisiacă a tinerilor îndrăgostiți din acele vremuri. Imaginea aceea mi-a devenit icoană, pe care o descriu prin trei cuvinte: distincție-eleganță-artă. Pentru mine, icoana aceea este și astăzi magică! Cum Bunul Dumnezeu a vrut, Gigi Bîcoi a fost numit directorul liceului, în această nouă calitate, întâlnirile mele cu dânsul s-au înmulțit. Fiind foarte mult atras de literatură, filozofie și istorie, nonconformist, preocupat mult de actul de cultură, am intrat în sfera dumnealui de interes, care, ulterior, s-a transformat într-un sentiment de admirație și prietenie. Anii care au dovedit prietenia noastră au fost 1971 și 1972, când dânsul mi-a fost diriginte. Niște furtuni au încercat atunci să-nconvoaie trupul său semeț. În acea perioadă am stat foarte mult de vorbă cu domnul diriginte Bîcoi, de câteva ori în casa părinților săi, de peste podul Jiului, atunci cunoscându-i și mama, care, în pofida anilor ce-i avea, era falnică ca și dânsul, de o frumusețe și distincție aparte.Anii au zburat ca vântul…Eu am terminat liceul, am urmat facultatea, am făcut anii de stagiatură în județul Dolj și în anul 1979 m-am transferat în liceul, pe care cu șapte ani în urmă îl absolvisem. Director era tot domnul profesor Bîcoi. Ce bucurie mai mare era pentru mine decât să fiu coleg de școală cu fostul meu diriginte, de câțiva ani buni și prieten. În acel an școlar 1979-1980 am descoperit o altă latură a distinsului meu diriginte.Domnul director Bîcoi era întruchiparea omului-cetățean, care necontenit lucra pentru înflorirea cetății sale-liceul din Bâlteni. Mereu convingător cu cei care nu-și terminaseră cursurile școlii, argumentând celor trecuți mult de vârsta școlarizării de ce este nevoie să urmeze liceul la seral, într-un continuu dialog cu diriguitorii comunei de atunci, a reușit să asigure sporirea cifrei de școlarizare și calitatea instrucției și educației. Deși, ca în orice colectiv, erau și oameni care-l invidiau, directorul Bîcoi a știut să țină colectivul unit, asigurând perenitatea și prestigiul unității de învățământ. L-am întâlnit mereu în anii ce au urmat. Era același bărbat falnic, cu privirea iscoditoare, cătătoare de frumos și de inedit, nu părea că vânturile, care l-au bătut năprasnic în anumite perioade, i-au redus ceva din semeție. Era cu adevărat un brad bătrân, la umbra căruia mulți drumeți au făcut popas; stând pe culme drept, ,,a fost la drum o călăuză”(am citat din poezia ,,Brad bătrân” scrisă de N.Iorga, în noiembrie 1940).Dar…veacul trece ca secunda, lacul își primenește unda, nu același lucru întâmplându-se și cu omul. Din secunda trăirii lui rămâne doar o imagine într-un album de suflet. Pentru unii, ca și pentru mine în acest caz, o icoană vie. Și totuși, eu nu credeam că și brazii mor…
Prof.Dumitru Cauc
