„A fost odată
ca niciodată;
a fost pe vremea
când puricele se potcovea
cu 99 de oca de fier
şi tot sărea până la cer
strigând cât îl ţinea gura
că nu i s-a ajuns măsura!”
Era odată într-un sat un om bun şi gospodar la casa lui, rămas văduv de timpuriu cu doi feciori care să-i calce pe urme. Unul dintre ei crescuse mare şi cuminte făcându-i cinste lui tătâne-său. Cum se-arătase harnic şi la locul lui, nu-i fu greu bătrânului să-i găsească o fătucă mlădioasă şi sfioasă, de mai mare dragul. Atunci încinseră, măi frate, o petrecere încât să crape de invidie cei cu maţele pestriţe şi alta nu! Înjghebă gospodarul feciorului zestre mare; îl aşeză la casa lui şi nu-i mai duse grija nicicum.
– Ei, mai am unul, îşi spuse frecându-şi mâinile de bucurie, şi când l-oi vedea şi pe acesta în propria-i gospodărie, se cheamă că mi-am făcut datoria de părinte cu prisosinţă.
Azi aşa, mâine tot aşa, încercă să-i găsească o mireasă potrivită, însă fugeau de dânsul ca de buha. Se plămădise acest fecior din alt aluat. Era el şi înalt, şi frumos prea îndestul, căci nu ducea dorul unor asemenea harur,i dar se dusese vestea până hăt-departe despre lenea şi lipsa de minte de care dădea dovadă. Degeaba se zbuciuma tătânul în sus şi-n jos pe drumuri, nu izbutea vreo pricopseală. Încet – încet se grămădi în inimă-i necazul cât o piatră de moară şi prinse a-l măcina fără ostoi. Simţind că se apropie clipa să-şi dea obştescul sfârşit, îl chemă la căpătâiul său şi îi zise:
– Fiule, toată bruma de avere ce-am izbutit să strâng ţi-o las acum cu limbă de moarte. Să nu ai teamă. Cu frate-tău mi-am descâlcit daravelile de mult timp. Şi-a primit partea când s-a însurat, aşa încât nu mai are dreptul la nimic altceva. Pentru tine rămâne casa cu tot ce este-n ea, vitişoarele şi pământul din fir în păr. Faci cu ele ce vrei… Ba mai bine nu, hotărât nu! Mi s-ar îmbucura ciolanele pe ceea lume de-aş şti că te apuci de treabă, cum ai putea, numai să nu cumva să înstrăinezi ogoarele, băiete! Nu uita învăţătura neamului. Brazda de pământ e sfântă, căci hrăneşte şi adăposteşte pe oameni din veac în veac.
– Am să hotărăsc ce să fac cu toate acestea când va veni vremea lor. Numai cât am şi eu minte în cap, aşa să ştii, se burzului feciorul cel netrebnic.
Nepăsător la soarta tătâne-său, aştepta cu nerăbdare să se vadă singurul stăpân pe avere.
– Uşurel flăcăiaşule, nu te supăra! încercă să-l molcomească plin de-amărăciune. Mai am a-ţi spune doar câteva vorbe. Dacă vreodată vei hotărî că nu mai ai nici un rost pe lume, când n-o să mai ai alinare şi nici speranţă, când totul va fi negru pentru tine şi ai vrea să sfârşeşti cu toate necazurile, atunci fiule să ţii minte că-n grădina casei noastre, lângă nucul cel uriaş, se află o hrubă bine ascunsă de ochi străini, sub un pâlc de verdeaţă. Dacă te vei strecura înăuntru, ai să găseşti atârnat de grindă un ştreang. Să te bagi cu capul în el şi vei scăpa de griji. Ţi-am netezit calea ca-n palmă, să nu fii nevoit să-ţi frămânţi cugetul cu astfel de fleacuri. Doar ştii vorba: „tătânului mai cu necaz, mai cu puţin, doar odraslei ca în rai să-i fie”.
Rămase o vreme tăcut, trăgându-şi suflul şi ajuns la capătul puterilor, mai apucă să-i spună:
– Rămâi cu bine, de-acum…
Îndată se stinse, lăsându-l îndurerat doar aşa de ochii lumii . Feciorul îi pregăti mormântul şi toate celelalte câte mai trebuia, apoi începu a-l jeli prefăcut, după datini şi puse atâta foc în glasul lui învăluitor, încât despietri pe loc inimile tuturor sătenilor ce-l priveau. Abia întors acasă, după ce milostivi câţiva sărmani cu te miri ce, scotoci pretutindeni să găsească bănuţii agonisiţi trudnic de tată-său. Însă închipuieşte-ţi:
Sunt,
nu sunt;
nici grămadă,
nici de rudă,
nici în spuză,
nici de scuză!
– Unde să-i fi pus? Doar l-am văzut chiar eu strângându-i rând pe rând. Te pomeneşti că i-a dat pricopsitului de frate-meu, că prea-l ridică în slăvi tot satul. E clar că fără bani nu pot să răzbesc. Trebuie să vând pământul şi vitişoarele.
Zis şi făcut. Toate acareturile îşi luară zborul în mâinile altora mai vrednici, iar flăcăul se alese cu o desagă de galbeni. Şi se puse pe petreceri şi trai bun, iar de muncit nici pomeneală. Stătea zile şi nopţi în şir la hanul din apropiere ungându-şi sufletul cu un vinişor bun, şi ascultând cu-ncântare snoavele pe care le spuneau numeroşii călători se veselea nespus.
– Ei, asta da viaţă! Eu ştiu să trăiesc. La ce bun să munceşti clipă de clipă, dacă nu poţi să te bucuri după pofta inimii? Şi ce tot zic unii şi alţii de prin sat că nu sunt bun de nici o brânză? Că nu aşa sunt de părere prietenii mei. Iar de când s-a dus taica mi-am făcut prieteni atât de mulţi încât nu le mai ştiu socoteala.
Într-adevăr, feciorul cel risipitor avea nenumăraţi prieteni care apăruseră în jurul lui, la fel ca ciupercile după ploaie şi veneau din ce în ce mai mulţi, precum fiarele ce simţeau vânatul aproape. Benchetuiau pe socoteala lui şi-l linguşeau cu neruşinare, iar când nu era de faţă să audă ce-şi ziceau, îl batjocoreau care mai de care.
– Măi fârtate, aşa prostovan să tot fie, că mâncăm şi bem de pe spinarea lui şi o ducem bine, în timp ce-i tocăm averea fără să-şi dea cu seamă. O să se aleagă praful de munca bietului tată-său, odihnească-se în pace!
Nu trecea măcar o zi în care prietenii, sau chiar necunoscuţii, să nu-i zică:
– Măi omule, măi fericitule! Alesule între aleşi! Dă-mi şi mie un păhărel de cinste, că ţi-oi da şi eu cândva.
Şi câtă vreme îi zornăiau galbenii în chimir, nu ducea lipsă de muşterii pe cinstite. Zi după zi îşi lua porţia din desagă şi cum nu punea vreodată ceva în loc, se trezi într-o dimineaţă, spre cumplita lui spaimă, că nu mai avea nimic într-însa.
– Vai de mine, îşi zise el, cum să mă descurc de azi înainte fără galbeni, că mă aşteaptă prietenii la han. Ce am să le spun?
Însă îndată se linişti şi se îmbărbătă.
– Bah…, de ce-mi fac atâtea griji, doar are cine-mi ajuta. N-am omenit atâţia prieteni? Acum a venit rândul lor să dea!
Şi plecă iar, vesel, spre locul întâlnirii. Măi vericule, de-ai fi văzut, era o-nghesuială de vlăjgani mai ceva ca stelele pe cer!
– Cum o mai duci azi, rege între regi? îl întrebă unul, care era:
mai cu moţ şi mai chipos ca un pui din găoace scos!
– Da, da, cum o mai duci, prinţ al norocului? se gudurară cu toţii.
Codindu-se o clipă, le mărturisi de-a dreptul:
– N-o să vă vină să credeţi, dar, prieteni, am ajuns la fundul sacului şi m-am gândit că a venit rândul vostru să mă cinstiţi.
Ei însă erau de cu totul altă părere. Se avântă cel chipos:
– Vai, frăţică! Rău îmi pare pentru tine, că ai păţit aşa necaz! Vezi însă că eu tocmai plecam. Sunt aşteptat cu nerăbdare într-altă parte şi nu vreau să-ntârzii. Să ne vedem sănătoşi pe altădată !
Rând pe rând, se risipiră cu toţii ca luaţi de vânt. Unul dintre ei pretinse că se simte înfiorător, că-l prinse aşa deodată junghiul la inimă şi-i este cu neputinţă să mai zăbovească. Altul îi zise că n-are nici un gălbior şi pentru a-i dovedi acest lucru îşi întoarse punga pe dos, putând oricine să vadă adevărul spuselor sale. Şi, uite aşa, cerându-şi iertăciune de una sau de alta, îi întoarseră spatele nesimţitori. Ba unii chiar mai îndrăzneţi îi spuseră verde-n faţă că nu l-au mai văzut vreodată; şi n-având ce-mpărţi să le dea pace. Mâhnit din cale-afară de purtarea lor mârşavă, se întoarse încet şi gânditor spre casă.
– Măi, cu ce prieteni m-am pricopsit! Te storc bine de sevă când eşti verde şi-n putere şi apoi te părăsesc ca pe-un gunoi când te-ai ofilit şi nu mai ai ce dărui.
Îşi duse la târg tot ce-i mai rămăsese în casă şi astfel trăi o vreme în deplină singurătate. Nu-şi mai arăta nasul prin sat, să nu le vadă rânjetele de pe chipuri, că şi-ar fi ieşit din minţi de supărare şi ar fi făcut vreo nefăcută. Curând îşi termină toate proviziile nemairămânându-i nimic. Casa era cu desăvârşire goală. Dormea pe jos pe un braţ de paie şi era lihnit de foame, cum nu mai fusese nicicând. O deznădejde cumplită îl cuprinse încet – încet.
– La ce să mai trăiesc? Nimeni nu mă poate scoate din necaz.
Merse-n lung şi-n lat prin odaie şi deodată îşi aminti ce-i spusese tată-său pe patul de moarte.
– Ei, dar trebuie să merg la ascunzătoare!
Alergă într-un suflet prin grădină, la nucul cel uriaş, şi uitându-se mai bine văzu în spatele unui boschet răsfiros o hrubă adâncă şi urât mirositoare, un fel de grotă a cărei intrare, doar atât de largă cât să se poată strecura în ea o făptură mai subţirică, îţi făcea părul măciucă în cap prin întunecimea ce răspândea. Din tavanul ei atârna fluturând un laţ trainic şi lucios, care-i atrase numaidecât privirile.
– Aha! Ăsta-i ştreangul ce mă va duce în altă lume. Foarte bine! Sunt pregătit. Şi cum tata s-a gândit la toate, nu-mi rămâne decât să bag capul într-însul şi multele necazuri vor lua sfârşit.
Fără şovăire se agăţă de el cu toată greutatea trupului. Dar într-aceeaşi clipă se deprinse grinda, care se vede treaba, fusese încleştată acolo doar aşa de mântuială, şi căzu pe pământul rece, revărsându-se-n capu-i o ploaie strălucitoare de galbeni şi nestemate dintr-o tainiţă abia dezvelită. Blegit de-a binelea, cu greu desluşi tâlcul. Tătâne-său nici pe departe nu-l îndemnase să-şi ia viaţa ci-i dezvăluise misterios calea spre liman. Se înduioşă. Recunoştinţa tâşni din el într-un vuiet copleşitor.
– Doamne, ce-mi fu dat să trăiesc! Nici nu merit această comoară. Se vede că tătucul mă cunoştea foarte bine. Ştia c-am să prăpădesc bunătate de avere şi mi-a netezit scăpare din impas, să nu-mi fie zilele cernite. Cât de mult m-a iubit! A trebuit să mă izbesc cu capul de-o asemenea greutate ca să-mi vin în minte. Însă de-acum s-a petrecut cu „şaga maga”.
Scârbindu-i-se de viaţa de mai înainte, de risipele şi de chiolhanurile cu prietenii, strânse cu grijă nesperata comoară şi, fericit cum nu mai fusese vreodată, se apucă de muncă spornic şi cu chibzuinţă. În scurtă vreme deveni un bun gospodar, de mai mare mirarea. Dar mai ales se feri din calea prietenilor de altădată, căci ce fel erau aceia care dădeau năvală la ospeţe şi bucurii ca muştele la miere, iar când te pălea necazul nu le vedeai nici spatele în goana lor nebună?!
Şi-am zis verde de alun,
Atât avut-am să vă spun;
Ba am încălecat şi pe o roată
Şi v-am spus povestea toată!
P.S. : dupa ce am dat tot din casa mai avem ceva lasat de stramosi: Tezaurul cultural. Asta am simtit şi în 2005şi v-am spus prin cartea ,, Legende si povesti din Bumbesti’’, publicată cu Monica Rascol, asta am simţit când am văzut la Gaudeamus sute de mii de cititori, sute de edituri cu zeci de mii de cărţi dar şi zeci de scriitori, asta am simţit când am primit de la profesoara universitară Cecilia Răbonţu invitaţie la lansarea cărţii Corinei Vlădoianu, ,,Resuscitare în si bemol.
Victoria Stolojanu
