Nu ştiu cui aparţine vorba potrivit căreia ”diplomaţii sunt cei ce află azi ceea ce au scris ieri ziarele”. Evident, ea are o pronunţată nuanţă peiorativă dar, în ce mă priveşte, cred că nu este întru totul adevărată. Iar dacă aduc în discuţie mulţi diplomaţi pe care i-am cunoscut şi reîntâlnit la posturi, butada devine caducă.
Susţin tranşant acest lucru, în sprijinul afirmaţiei mele invocând numele a numeroşi diplomaţi gorjeni, care au călcat cu strălucire pe urmele ”părintelui” lor incontestabil – Nicolae Titulescu – născut în ”inima” Doljului, Craiova, şi care a copilărit în Tituleştii Oltului. De altfel, prin anii ’70, când ziariştii români încă mai călătoreau, tot întâlnind fii ai meleagurilor lui Brâncuşi la post în Orientul Mijlociu, am lansat această formulă ”Din Târgu Jiu la Beirut, doar diplomaţi gorjeni am văzut”…
Dintre ei, încep cu ambasadorul Aurel Turbăceanu, care a lucrat 38 de ani în lumea arabă. Cu studii la Bagdad (culmea, el se găseşte în catalogul promoţiei mele – din 1968 – de la Filologia bucureşteană!), îşi impresiona gazdele prin extraordinara cunoaştere a lumii arabe, a obiceiurilor, tradiţiilor şi personalităţilor acestei zone. Stăpânind perfect limba arabă, ca şi alţi diplomaţi români cu pregătire similară, el îşi surclasa adesea interlocutorul local ce avea studii la Paris ori Londra (mai nou în SUA). A deschis cu succes Ambasadele României în Arabia Saudită şi în Qatar. La Paris, în ianuarie 1972, m-a primit cu căldură gorjenească (adică aparte şi cordială) ambasadorul Constantin Flitan, descendent al unei familii de seamă din Novaci. În Oraşul Luminii era recunoscut ca un diplomat strălucit, a stat acolo şapte ani (un adevărat record!) şi, între altele, a organizat marea vizită la Bucureşti a preşedintelui Franţei, gen. Charles de Gaulle, din mai 1968. A fost un extraordinar dascăl la Facultatea de Drept, iar în anii ’65-‘66, eu, un student filolog, am asistat la câteva cursuri ale sale. Nu eram singurul ”străin” în acel amfiteatru. Pe urmă, când, în 1968, am ajuns redactor la revista ”Lumea”, am găsit printre colaboratori pe Nicolae Ecobescu. La ora aceea era un redutabil specialist în problemele dezarmării (subiect spinos, mereu actual, azi abandonat de diplomaţii noştri). A fost un ambasador elogiat şi respectat de casta respectivă din Atena.
Din enumerarea mea nu putea lipsi Dumitru Aninoiu, fost ambasador la Viena, un diplomat înnăscut, pe care Ştefan Andrei (un oltean-doljean, super-reprezentant al diplomaţilor români) l-a avut nu întâmplător printre colaboratorii apropiaţi.
N-am făcut o listă exhaustivă, dar trebuie să-i amintesc aici şi pe Ion Diaconu (ambasador la Moscova, un loc ”cheie” în diplomaţia lumii), Ion Floroiu (Brazilia), Ion Neamţu (Austria), Radu Homescu (Israel) şi Darie Novăceanu (Spania), cu toţii străluciţi fii ai Gorjului.
Privesc numele de mai sus şi le compar cu cele ale unor diplomaţi de azi şi nu pot să nu reiau vorba unui confrate: „Din Bucureşti la Calcutta, avem diplomaţi plecaţi cu pluta”. Altfel zis, aceştia din urmă reprezintă genul de diplomaţi ce află azi ce au scris ieri ziarele.
Dumitru Constantin
