Au trecut 24 ani de capitalism perfid şi românilor li s-a luat orice speranţă că bunele rânduieli în această ţară, mai cu seamă pentru viitor, se vor întâmpla vreodată. Încă de la începuturile prăbuşirii comunismului s-a plecat aiurea şi prost, când au ieşit în faţă, punând mâna pe putere, în numele aşa-zisei democraţii, tot felul de saltimbanci, profitori şi trădători de neam şi ţară.
Aceştia aveau să deschidă larg graniţele şi porţile României, lăsând-o pradă hienelor venite de pretutindeni, dar şi samsariadei din interior, ce s-au înfulecat cu lăcomie din tot ceea ce a însemnat munca şi agoniseala neamului românesc. Au fost jefuite şi falimentate fără milă fabricile şi uzinele, fermele şi unităţile agricole, zootehnice şi pomiviticole, au fost devastate sistemele de irigaţii, la fel fondul forestier şi ecosistemele de mediu, etc. N-au scăpat de furia nebunilor nici instituţiile de învăţământ şi cercetare, spitalele, staţiunile balneo-climaterice, patrimoniul cultural naţional. Nu în ultimul rând, cei ce au rânduit cu atâta nepăsare şi inconştienţă treburile ţării în toată această nefastă perioadă, au vândut pe nimic aproape toate resursele noastre – naturale şi strategice, pentru ca acum, în anul de graţie 2013 România să ajungă la sapă de lemn şi o paria a Europei, în ciuda faptului că prin binecuvântarea Celui de Sus şi Atotputernic, această ţară avea să fie plămădită în bogăţie, oportunităţi şi frumuseţi nebănuite.
Altfel spus, România a ajuns iarăşi la un statut de economie „arhaică” şi perdantă, mai ales după dezindustrializarea ei forţată, incapabilă să producă ce consumă, căci pentru export nici măcar atât. De unde se vede treaba că şi o serie de specialişti şi analişti economici aveau să tragă concluzia că ţara noastră este aproape de imposibilitatea rambursării imenselor sale datorii externe. Şi astfel, ajungându-ne deja cuţitul la os, dar poate că şi mintea ceva mai limpede, din interiorul mediului de afaceri, iată că unii Occidentali şi mai cu seamă FMI-ul şi Banca Mondială lansează mai nou ideea că România trebuie să şi producă pentru a putea să-şi plătească datoriile. Ori, în felul acesta, se pune, paradoxal, problema reindustrializării, şi chiar mai mult decât atât, după ce tot din afară s-a ordonat, iar cozile de topor din interior s-au conformat, distrugând economia naţională şi apoi transformarea României într-o piaţă de desfacere pentru produsele străine.
În primul rând, marile trusturi şi companii străine şi-au dat seama că şi importatorii, aşa cum este cazul României, au nevoie de bani să cumpere, deci le trebuie şi lor unităţi productive, şi astfel în opinia lor investiţiile în realizarea acestora pe piaţa românească completează automat interdependenţa export-import, în cele din urmă tot în beneficiul celor puternici. Adică, bunăoară, nu poţi să exporţi maşini-unelte sau alte produse şi tehnologii într-o ţară fără fabrici şi uzine, unde lipsesc nu doar resursele de capital dar şi un mediu de afaceri puternic, prin urmare orice investiţie oportună şi bine făcută, avantajează în ambele sensuri, dincolo de orice voinţă şi decizie politică. Deci ar putea să fie o idee bună, după ce de 20 de ani încoace, tot felul de băgători de seamă în ale economiei ne-au intoxicat cu salvarea României prin dezvoltarea IMM-urilor şi serviciilor, dar care practic abia au asigurat de azi pe mâine supravieţuirea economiei naţionale. Numai că în prezent dezechilibrele economice sunt atât de evidente încât ne determină să fim mai degrabă sceptici, vizavi de o revigorare într-un timp rezonabil a unei economii cu trend spre productivitate, performanţă şi competiţie pe pieţele comerciale. Şi, în primul rând, ca impediment pot fi amintite, lipsa de resurse financiare, inclusiv deficienţe mari în atragerea unor fonduri europene, legislaţia inadecvată şi modificări într-un sens negativ în structurile şi pregătirea forţei de muncă, o insuficientă aplecare a autorităţilor privind dezvoltarea învăţământului vocaţional, emigrarea masivă a specialiştilor şi elitelor, etc. De altfel, România a devenit o furnizoare de forţă de muncă calificată pentru ţările puternic dezvoltate şi ceea ce rămâne aproape imposibil de recuperat pentru statul român, cu regret o putem spune – înstrăinarea resurselor, distrugerea logisticii şi infrastructurii economiei.
Or, acum, când se pune problema să reindustrializăm ţara, să dezvoltăm şi o agricultură de tip industrial, este foarte important cum gândesc şi mai cu seamă cum înţeleg autorităţile statului român, conducătorii şi guvernanţii, să rebrenduiască economia naţională, adică nu oricum, ci în beneficiul şi pentru interesele ţării şi poporului român. Şi se vede treaba că există un moment favorabil şi până la urmă oportun a lega şi dezvolta relaţiile economice şi dincolo de spaţiul Uniunii Europene. Chiar e bine şi mai târziu decât niciodată, mai ales că apare şi posibilitatea ca o serie de mari producători industriali din afară, intraţi în criză pe pieţele lor comerciale tradiţionale, să fie mult mai interesaţi să investească în România. Numai că trebuie avută mare grijă, în sensul de a nu se face fabrici în România doar prin prisma intereselor lor, luându-şi la un moment dat din varii motive „jucăriile” şi să plece, ci în primul rând în folosul statului român. Altfel mare lucru nu vom reuşi, existând permanent incertitudinea şi suspansul asupra stabilităţii economiei cu repercusiuni precum alte stări şi perioade de recesiune, crize, polarizare socială accentuată şi evident nemulţumiri populare cu urmări grave, nebănuite.
În plus, despre o concurenţă loială între competitori în România până acum nici nu a putut fi vorba, de vreme ce realităţile din jur confirmă acest lucru şi chiar mai mult decât atât. Este şi motivul pentru care în opinia specialiştilor şi analiştilor în ale economiei de piaţă, ţara noastră este în situaţia de „naţiune eşuată”. Însă din toată această poveste, un lucru este cert şi trebuie bine reţinut din amalgamul de explicaţii sau supoziţii şi anume că dificultăţile economice şi sociale prin care trece România sunt reale. Prin urmare, dacă vrem să împingem economia noastră din loc, dezvoltând-o spre performanţă, trebuie găsite cât mai repede şi soluţiile pentru revigorarea acesteia, inclusiv prin reindustrializare şi o dezvoltare a agriculturii pe baze moderne, cu sporite competenţe concurenţiale pe pieţele de consum. Or, pentru acest lucru, este nevoie în primul rând de voinţă şi decizii politice adecvate, de strategii eficiente, angajând deopotrivă minţile luminate şi tot ceea ce înseamnă forţă activă de muncă în toate sferele de activitate. Nu în ultimul rând, indiferent de culoarea lor politică, cei ce conduc şi administrează treburile ţării trebuie să dovedească viziune, înţelepciune şi bună credinţă, să fie verticali şi demni, sfinţindu-şi demnitatea publică cu devotament şi să apere ori de câte ori va fi nevoie interesele naţiunii române.
Şi încă ceva, ne vrem acasă confraţii, de ani de zile obligaţi să plece în afară pentru un trai ceva mai bun. Cu atât mai mult, să nu mai părăsească România, exact ce avem mai bun, tinereţea şi vigoarea, elitele şi valorile, specialiştii şi meşterii în toate cele, pentru că nimic nu este mai scump decât simţirea şi dragostea de ţară şi familia în care ai crescut. Numai că, deopotrivă, şi statul român are obligaţia de a crea oportunităţile unui standard de viaţă civilizat, la noi acasă, pentru toţi românii. După cum, la fel de important pentru a redeveni un popor tihnit şi fericit, avem obligaţia de a învăţa, înţelege şi dobândi o altfel de mentalitate despre muncă, relaţie umană şi un nou mod de viaţă, învăţându-le a le preţui de vrem a ne rezolva radical problemele existenţei noastre.
Vasile Irod
