1.Relativitatea lucrurilor
Povestea „Prostia omenească” a lui Ion Creangă e tare ciudată şi extrem de ezoterică, deşi tonul ironic-jucăuş, jovialitatea povestitorului, parodierea formală a clişeelor basmului, auto-prezentarea ironică ne introduc, care-va-să-zică într-un basm… exoteric. Vladimir Streinu afirmă că Ion Creangă n-a fost „un vagabond oarecare”, ci un „povestariu” (Streinu, 1971, 103). „Copilul în scutece” nu e un copil oarecare dintr-un sat oarecare, şi dintr-o familie oarecare ci e unul asupra căruia planează un pericol iminent: să-i cadă în cap drobul de sare de pe horn dacă din întâmplare l-ar lovi o mâţă. Copilul deci are o viaţă asupra căreia relativitatea lucrurilor ar putea acţiona. Cum ar exclama Einstein „în realitate, nu există vreo incompatibilitate între principiul relativităţii şi legea de propagare a luminii”. O teorie logic ireproşabilă pledează mai curând pentru menţinerea simultană a acestor două legi. O singură condiţie trebuie pusă definiţiei simultaneităţii, şi anume să furnizeze, în fiecare caz real, un procedeu empiric pentru a decide dacă noţiunea definită corespunde sau nu. „Omul însurat” inventează pentru fiecare „prostie omenească” câte un asemenea procedeu, care are totuşi drept punct de plecare o presupoziţie a celor două femei (a celor două bocitoare avant-la-date – n.m.) sau o ipoteză pe care eşti liber s-o adopţi sau să n-o adopţi, pentru a ajunge la o definiţie a simultaneităţii. „Omul însurat” (poate fi chiar un avatar anterior pe traseul metaforei drumului sau în lumea ca spectacol al lui Einstein – n.m.) îi scoate deci dintr-un impas cognitivist filosofic şi pe „nătărăul” cu oborocul de cărat soarele în bordei, şi pe rotarul care nu putea scoate afară din casă carul întreg (construit înăuntru), „omul însurat” recomandându-i „deconstruirea” utilajului, aferent tot metaforei-cheie a drumului; şi pe „dobitocul” care c-un ţăpoi în mână voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod (în loc să recurgă la… oborocul care nu-i fusese de folos celui cu aducerea luminii în locuinţa-i cea întunecată, deci aparţinătoarea regimului nocturn al imaginii, dar convertită în cel diurn de către protagonistul „Poveştii”); în fine şi pe „neghiobul” care voia să urce vaca sus pe şură ca să mănânce fân, sfătuindu-l să ia fânul de pe şură cu ţăpoiul cu care un „nepriceput” dinainte încercase a arunca nucile-n pod. Geniul crengist e după cum vedeţi de un râs nebun hotărâtor şi de un umor debordant, deşi aparent în regulile unei gândiri normale, de bun simţ ţărănesc (Creangă, 1993, 170-172).
2.Drumul circular
E clar că legea lui Einstein coexistă cu legea permutării instrumentelor folosite, aparent, impropriu în nişte situaţii şi redistribuite spre a-şi îndeplini propriul rost (rostuire la Constantin Noica). „Omul însurat” dă sens exact enunţului simultaneităţii nu doar pentru patru evenimente şi pentru un număr de alte asemenea posibile evenimente, indiferent de locul pe care-l ocupă ele în raport cu sistemul de referinţă (aici, după cum explică George Munteanu, «drumul» (Munteanu, 212-213)). Astfel, pentru Creangă, Einstein este o proiecţie a lui însuşi în viitor. Teoria relativităţii unifică într-un singur principiu conservarea energiei şi principiul conservării masei (Einstein, 2008, 47).
George Munteanu remarcă, abil, nişte aspecte formidabile: „Omul însurat” pleacă să dea un sens anume lumii şi să-şi facă el însuşi o viziune presupunând nu doar coerenţa şi curgerea neîntreruptă a existenţei în anumite făgaşe, oricum în forme excluzând haosul, ci şi să asigure excelenţă deschisă comediei umane. Prin urmare metafora lumii ca spectacol – pe alocuri hilariant-absurd – se complementarizează cu metafora drumului (mitică, simbolică, virtual-posibilistă) ca-n Odiseea, Divina Comedie, ca în „epopeile” cu Don Quijote, Faust, Peer Gynt, Moby Dick, Sărmanul Dionis, sau ca-n capodopere precum Creanga de aur, Baltagul, Zodia Cancerului, Noaptea de decembrie, Micul Prinţ, Castelul. Dar cum drumul înseamnă cunoaştere, pentru Ion Creangă el înseamnă şi comprehensiune. „Omul însurat” ştie că drumul său trebuie, precum în „vremurile arhaice”, să facă posibilă întoarcerea în sat, când îşi va da seama că nu duce nicăieri (putând fi drum fără întoarcere), ceea ce ar declanşa nu „râsu-plânsu” (lui Nichita Stănescu, 1990, 249) ci tragedia (Volkelt, 1978 / Munteanu, 1989 / Liiceanu, 1975) ca-n Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte (Ispirescu, 1966, 3-15) interpretabilă ca sentiment tragic al timpului (Alui Gheorghe, 2004). Bănuiesc că drumul eroului crengist e circular. În cerc, nu trebuie să te învrăjbeşti cu firea, ci s-o urmezi… fireş. Pentru a te orienta cum se cuvine printre lucrurile şi întâmplările lumii, trebuie să te sileşti a-i descoperi fiecăruia măsura proprie şi-atunci imediat el din „prost” devine „deştept”, din „deviant” devine „normal”, din excentric devine… concentric (satul fiind centrum mundi – n.m.). Odată iniţiat, „omul superior”, căci de el e vorba în „Poveste”, în absolut, şi-a însuşit arhetipalul, mi(s)ticul, sacrul rol de «învăţător» şi totodată şi-a construit propriul bildungsroman satiric, dar şi ezoteric totodată, o sinteză de tâlcuri ascunse, relatată cu voie bună, cu umor, cu ambiguitate, fecund, oximoronic, de „petrecere intelectuală, devenită reprezentabilă cinematografic” (Munteanu, 1976, 219-227) sau teatral.
3. Povestea trăznită
Mircea A. Diaconu subliniază gratuitatea umorului crengist, dar nu se poate rămâne la această coordonată, căci gratuitatea se transformă în ironie. Asta fiindcă umorul rezultă dintr-o «integrare» a omului în lume, iar ironia dintr-o «distanţare» faţă de ea (Diaconu, 2002, 111). Superioritatea lui Ion Creangă este aparenta lui «prostie», adică aparenta lui inferioritate, care se dovedeşte o reală superioritate când înălţimea lumii imaginare (virtual-posibile în multivers), o lume pe dos, este măsurată pe dimensiunea vieţii lui reale. Umorul – tragicul – sublimul şi absurdul se constituie într-o tetradă specifică lui Ion Creangă. Ca formă a comicului, alăturând la elementul ideal realitatea care îl anulează, umorul este o negaţie a sublimului, fiind mai potrivit cu proza decât cu poezia, şi mai potrivit cu proza în care povestitorul, ascuns sub masca prostiei, batjocoreşte ceea ce omul caută în imposibil. Dacă, totuşi, lucrurile n-or fi stând şi altfel!
„Povestea trăznită” a lui Creangă e devierea pură. E – cum ar fi de părere Freud – o „activitate fantasmatică” (Freud, 1980, 3-17). Şi tot el afirmă undeva că anormalul este un model pentru studiul normalului. Ceea ce în condiţii normale este insesizabil devine evident prin dereglarea mecanismului care astfel îşi arată piesele. Această „diferanţă” – deloc sociopată – e aceea a unui pedagog ambulant. Asta n-o afirm eu, slavă Domnului – ci Zoe Dumitrescu- Buşulenga ori Ion Pecie. Acesta din urmă sugerează că starea de alarmă este declanşată de gândirea unui subdezvoltat mintal. De fapt, mama copilului din scutece (s.m.) fie e o vizionară, (adică este avatarul zeiţei ce-i precede – n.m.) fie „temerea” ei este o efulguraţie a inconştientului. Este o anticipaţie „teoretică” care se sprijină pe credinţa că nu pot să existe fenomene psihice fără de sens. În cazul ei, nedumerirea/ revelaţia este înlocuită cu o formulă foarte precisă: „Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!”. De fapt, mama copilului are o „ficţiune” inaccesibilă altor persoane, iar tatăl (soţul) se duce în lume să-i facă rost de o confirmare directă (cea indirectă, a familiei sale… feminine, fiind totuşi, pentru vulg, neverosimilă – n.m.). Fireşte, nu o obţine, dar pricepe că mama copilului avusese o „personanţă”. Adică i se întâmplase un reflex din partea inconştientului cel adânc (cu un profil multidimensional). Categoric personanţa inconştientului e un fenomen statornic, care nu încetează nici o clipă de-a lungul duratei conştiinţei. Brusc, din inconştientul femeii, izbucneşte un gheizer sau o putere spărgătoare de sens ca a seminţelor(s.m.) şi de o exuberantă, năvalnică, precum a larvelor sau a vieţii embrionare (Blaga, 1969, 29-32).
4.O altă vârstă a lumii
Ion Pecie se autosesizează de aducerea la limită, la absurd(s.m.), a acţiunilor, amintind de proza lui Swift. Al Piru o aseamănă cu basmul englezesc „The Three Sillies” („Cei trei proşti” din colecţia lui Joseph Jacobs). În fine, sunt de acord cu Ion Pecie că „Poveste / Prostia omenească” rămâne un text ce merită o atenţie specială, a cărui glocalizare ar fi riscantă / inutilă. Drobul de sare este oedipianul Sfinx ce stă să se prăbuşească de pe Stâncă. Gândul femeii constituie elementul lăuntric al naturii, care nu-şi are existenţă decât în conştiinţa umană. Oedip, Hegel şi Creangă marchează, în triadă, eliberarea spiritului. Judecata a priori a celor două femei produce o răsturnare în lanţul cauzalităţii. Închipuirea le face să sară din timpul cel real şi să trăiască în viitor cu anxietate crescândă. Nebunia subită a femeilor, panica lor iraţională – ar considera Mircea Eliade – este indicialitatea că în mamă şi fiică sălăşluieşte aceeaşi zeiţă, care-şi asigură astfel supravieţuirea în… eternitate. Funcţia bărbatului este de a restabili timpul real, căci întâmplarea rămâne neîntâmplată, dar, prin grija lui Ion Creangă, în curs de întâmplare/ intemplare (Popescu-Brădiceni, 2011, 55-57), întrucât pericolul planează în continuare asupra copilului. Ca atare, bărbatul „pleacă napristan în lume” (Pecie, 2001, 128-130), dar precum Socrate. Spre dezamăgirea şi spre nenorocul lui, se găseşte de fiecare dată mai înţelept decât alţii (sau mai prost ca ei?) dar – a nu se uita – după o rătăcire în nemarginile lumii pe dos. Ca atare, naratorul are un fel de admiraţie nedisimulată pentru drumeţ, iar noi, un plus de simpatie şi de înţelegere pentru „tonţi”. Şcolarii, primii cititori şi destinatari ai acestui text, se vor fi amuzat pe scena aşa-zisei nerozii probată de oamenii maturi. Noi, cititorii adulţi, ne păstrăm (sau nu?!)/ ne regăsim atunci/ candoarea pierdută. Exploratorul nostru nu realizează că omul cu oborocul trăieşte într-o altă vârstă a lumii. El este un inocent, un poet. Însă, după Einstein şi Hawking, conferă materialitate luminii (corpuscul şi undă). „Atotştiutorul drumeţ” nu realizează, repet, că s-a produs o regresiune în timp, el este naratorul, şi eroul unei aventuri rarisime. A ieşit din timpul său, rătăcind bezmetic (cum zice Creangă, – n.m.) în copilăria lumii, unde minunile se înlănţuie imprevizibil. Astfel, rotarului nu îi… dispăruse perceperea lui „Afară” (Codrescu, 1995). Ion Pecie, moromeţian cum e, se întreabă dacă nărăvaşul car ar refuza să iasă afară din cauza îngustimii uşii. Ei, aş! Câtă vreme ne aflăm în Împărăţia Lumii pe dos, explicaţia „ştiinţifică” dată de către povestariul prea sigur pe sine nu ne poate mulţumi. Carul întreg nu poate fi înstrăinat din idee în realitate decât descompus piesă cu piesă, altfel spus după ce i se cunoaşte alcătuirea internă, formula… ezoterică. Ion Pecie se simte obligat să ne lămurească în plus. Meşteşugarul nu cunoaşte încă legi elementare ale fizicii, raportul dintre obiecte, mărimile… N-a aflat că nu toate corpurile sunt elastice sau plastice, nu cunoaşte succesiunea operaţiilor în timp. Toată încurcătura meşterului provine din inversarea momentelor aferente înjghebării unui car. Rezolvând din mers asemenea probleme, drumeţul îi aduce pe „tont”, „nătărău”, „dobitoc”, „neghiob” în timpul prezent. Surpă rămânerile în alte ere, răspândeşte peste tot binefacerile civilizaţiei probând o indiscutabilă vocaţie pedagogică (sau o comică ratare a acesteia – n.m.). Sau, dimpotrivă, reala „prostie omenească” – a lui însuşi.
5.Copilul-zeu
Acu’ să vedem ce-i cu drobul de sare. Latinescul „sal” are şi sensul figurativ de „glumă, împunsătură, luare în râs (salsus), cu conotaţie ironică”. Homer numeşte sarea „divină”; ea era folosită şi în ritualurile sacrificiale expiative şi în timpul misterelor de purificare simbolică. Încă din perioada Romei antice, sugarilor li se punea sare pe buze, pentru a fi feriţi de pericole. Iisus îşi numeşte ucenicii „sarea pământului”, iar teologul Hieronymus îl numeşte pe Hristos chiar sarea mântuitoare. În limbajul uzual al alchimiei, sarea reprezintă caracterul concret, palpabil. În alchimie, sarea („sal”) este amintită şi în alte corelaţii simbolistice, de pildă ca „sare a înţelepciunii” (Biedermann, 2002, 378-380). Simbolul sării se aplică atât legii transmutărilor fizice, cât şi celei a transmutărilor morale şi spirituale (Chevalier, Gheerbrant, 1995, 190-191) întru noi poiotetes (calităţi – n.m.).
Eugen Simion ne relatează că la cinci ani Eugène Ionesco realizează condamnarea la anormalitate. El voise să se confeseze, ci nu să fabuleze. Primul lui gând, când descoperă că între el şi lumea din afară există o gravă deosebire, este să depună mărturie despre această descoperire uluitoare. Să-şi scrie, adică, biografia sub formă de „biografeme” ca Emil Paraschivoiu (Popescu-Brădiceni, 2015, 427-431), bunăoară. Practic, în voiajul său prin lume, călătorul nostru dă peste ce este de neconceput şi va povesti acasă, la femeile lui, ceea ce nu este de povestit. A cunoaşte înseamnă pentru dânsul că verbul începe unde se sfârşeşte posibilul, acceptabilul, verosimilul. Am putea spune că pentru eroul „Poveştii” profunzimea unei gândiri se judecă după numărul de relaţii imposibile pe care le asumă. Drama inteligenţei umane iese din ciocnirea cu absurdul (s.m.) care trăieşte în cea mai normală categorie. Toate acestea, Ion Creangă le sugerează în „teatrul” său, un scenariu iniţiatic. Plutarh îi atribuie lui Isis un episod însemnat din Istoria Demeterei, anume cel în care, ajungând la Eleusis sub înfăţişarea unei femei sărmane, este primită de regele Keleos ca doică a copilului său, pe care Zeiţa, voind să-l facă nemuritor, îl culcă noaptea pe vatra aprinsă; copilul devine din ce în ce mai frumos, începând să aibă o înfăţişare de zeu, dar mama, descoperindu-şi într-o noapte copilul în jăratic, începe să se lamenteze, fără a înţelege sensul acestui tratament magic, al cărui efect îl curmă astfel, readucând copilul în condiţia de muritor. E de remarcat că acest efect se produce mai cu seamă când simbolismul e mai mult sau mai puţin criptic şi ambiguu, în afară de cazul în care intenţia e profund parodistică, de exemplu în Ulysses al lui James Joyce (Paleologu, 1978, 109).
(va urma)
