1. Pompiliu Marcea: Un erou al rezistenţei prin cultură
Bogăţiile unui intelectual cutezător
Întreprinderea noastră, editori şi îngrijitori de ediţie, caută a nu-l lăsa unei nemeritate uitări pe Scriitorul şi pedagogul neomodernist Pompiliu Marcea. Avem destule voci cu autoritate în domeniu care-i subliniază profilul sacrificial. Un prim indiciu biografic mă scoate din start din indiferenţă: tatăl scriitorului a murit în anul în care m-am născut eu, 1954.
Pompiliu Marcea a fost o somitate a epocii sale, devreme ce între anii 1964-1965 a fost directorul E.P.L.A. şi ulterior a predat la universităţile din Koln, Bonn, Dusseldorf, Aachen, fiind un profesor universitar autentic, valoros, cu adevărat competent. Subliniez acest aspect, fiindcă azi universităţile s-au umplut de lichele parvenite, arivişti tembeli, inculţi înfumuraţi şi plini de ei, lipsiţi de orice simţ al respectului pentru cultură şi cercetare, creaţie şi artă pedagogică. N-a fost Pompiliu Marcea un solitar; ci s-a angajat în lupte care nu l-au doborât, dar l-au ucis ca pe Nicolae Labiş, ca pe Marin Preda, ca pe Nichita Stănescu; şi a lansat o paradigmă pe care mereu un critic literar precum Ion Trancău mi-o reaminteşte: „lecturi fidele”.
Dan Grigorescu i-a fost prieten şi i-a admirat curajul de a-i înfrunta pe atotputernicii zilei (ca, de pildă, pe Nicolae Ceauşescu însuşi – n.m., I.P.B.), pledând pentru mai sigurele prietenii axiologice bazate, ele însele, pe intuiţie şi pe vocaţie, pe dârzenie morală şi devotament sacrificial.
Cei care au scris despre Pompiliu Marcea în cartea de faţă l-au cunoscut bine. Mie însumi mi-a fost profesor la Universitatea din Bucureşti, unde mi-am dat examenul de definitivat, dimpreună, de pildă, cu Mircea Cărtărescu, Ion Stratan şi Vasile Poenaru, în 1981.
Dispărând în floarea vârstei, nu şi a definitivat opera. N-a mai apucat s-o transmute într-un limbaj mai elaborat teoretic. Însă această operă are meritul de a fi reactualizat profilurile clasice ale unor Ioan Slavici şi Mihail Sadoveanu ori a fi sprijinit redactarea unor lucrări de licenţă, precum pe cea a Elenei Cărăbiş-Ştefănescu dedicată poetului gorjean Nicolae Burlănescu-Alin (1867-1912) mort relativ tânăr, o distinsă doamnă pe care am invitat-o la primele trei ediţii ale A.N.P.C.P. „S.L.B.” (1997, 1998, 1999). Am avut şi rarul privilegiu de a prezenta o expoziţie de fotografii cu Pompiliu Marcea între marile personalităţi ale epocii, vernisată de soţia sa Zoe-Florentina Marcea la Muzeul Judeţean Gorj (în sala din dreapta pe peretele din stânga – n.m.).
Printre cei care se referă la om şi la operă, se vor regăsi în acest prim volet şi o parte din iluştrii intelectuali pe care i-am avut ca maeştri tutelari; de data aceasta la doctorat: C. Stănescu, Dumitru Micu, Al. Hanţă, Dan Horia Mazilu, Eugen Simion, Marin Sorescu, George Sorescu, Ovidiu Ghidirmic ş.a.
De pildă Alecu Hanţă îi reliefează calităţile magistral. La fel procedează Zenovie Cârlugea, Ion Mocioi, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Eugen Velican.
Pompiliu Marcea şi-a plătit cu preţul vieţii preţioasa-i verticalitate morală şi profesională, care nu era potrivită acestor vremuri, care nu cadra cu talerele slugărniciei comuniste.
Detalii din biografia lui Pompiliu Marcea am smuls de la unchiul meu după mamă, Petre Brâncuşi, (el şi mama mea erau veri primari, iar eu cu Cristian şi Dan suntem veri de-al doilea – n.m.) care niciodată nu reuşea să-şi sfârşească depănatul amintirilor cu colegul şi prietenul său eminent. Căruia – reproduc în rezumat aproximativ – îi erau de nestăvilit setea de lectură şi dorinţa de cunoaştere. Cursurile i se bucurau – ca ale lui George Călinescu – de maximă audienţă fiind apreciate pentru sobrietatea expunerii, densitatea informaţiei, calitatea caracterizărilor, diversitatea modalităţilor de prezentare, caracterul lor formativ etc.
Pompiliu Marcea a fost un aristocrat al spiritului dar şi un suflet de pandur, un erou al rezistenţei prin cultură.
X X X
Partea a doua a volumului de faţă elogiază personalitatea lui Pompiliu Marcea şi se ridică, axiologic, peste nivelul celui dintâi. Aşa s-a nimerit la o adică, însă autorii incluşi sunt nume de „colecţie”: Fănuş Neagu, Şerban Cioculescu, Nicolae Dragoş, Corina-Mădălina Marcea, Constantin Ciopraga, Florea Firan, Mihai Ungheanu, Mihaela Albu, Nicolae Scurtu, Dinu Săraru, Ion Rotaru, Mitzura Arghezi, Nicolae Mischie ş.a.
A fost nevoie şi de această a doua parte ca să dăm curs promisiunii de a preda la tipar câteva lucrări premiate la Simpozionul anual Pompiliu Marcea la care au participat cu lucrări umăr la umăr profesori şi elevi. Ideea merită continuată, dacă nu chiar extinsă la nivel naţional.
Că profesorul Marcea era un om de o cultură rară, de o înţelegere perfectă şi de o iubire fără de seamăn pentru Eminescu şi Neamul românesc, este indubitabil. Subliniind aceste calităţi, Fănuş Neagu adaugă frazei de mai sus şi triada ce-l caracteriza pe promotorul lecturilor fidele: prietenie – bucurie – respect reciproc, care, vai, azi se poartă din ce în ce mai rar pe la diverse caste profesionale, inclusiv cea scriitoricească.
Dinu Săraru, autorul romanului „Nişte ţărani”, îi preţuieşte gazetăria împătimită, travaliul impresionant, lupta pentru afirmarea fiinţei spirituale româneşti, de o tenacitate, patimă şi dăruire care au mers până la sacrificiul de sine. Dar şi erudiţia totalizantă ori talentul autentic de a-i întâmpina pe noii scriitori.
Şerban Cioculescu, citindu-i „Concordanţe şi controverse”, i-a apreciat arta polemică, pandurismul critic, verva dialectică, felul cum îşi motivează cu însufleţire atât opţiunile, cât şi respingerile, tezele excelente, bogăţia de sugestii.
Mihai Ungheanu repune în discuţie onestă – şi reparatorie oarecum – curajul lui Pompiliu Marcea de a descoperi că terenul istoriei literare nu este locul concordiei şi că a scrie despre autori şi reviste clasice înseamnă de ipso et de facto intrarea la dispută uneori tranşantă, angajarea într-o bătălie de idei, necruţătoare când e vorba de patrimoniul clasic românesc. Ce i-a fost atât de propriu magistrului? Actul de cunoaştere metodică, viziunea şi spiritul ei fundamental, devotamentul de călugăr, intelectualismul militant integrat în revalorificarea zestrei ignorate a literaturii române.
Mihai Ungheanu afirmă exact: „Profesorul Pompiliu Marcea a fost un om de for, adică un cărturar al dezbaterii publice, ardente/ urgente, care n-a căutat efecte uşoare şi succese facile ci s-a angajat pe teme şi direcţii cardinale ale literaturii române.”
Prin urmare aşezarea vieţii întregi a lui Pompiliu Marcea sub semnul echilibrului şi curajului e o datorie de onoare la care autorii întreprinderii de faţă trudesc necondiţionat, dar cu benefica intenţie de a-i ţine amintirea vie.
2. Spre întocmirea desăvârşită a textului
Că marele cărturar Pompiliu Marcea e o jertfă pe altarul culturii nu există dubii. Că opera lui e încă „ignorată”(?!) iarăşi nu-i îndoială. Că s-a angrenat în actualitatea critică a epocii – una, iată, extrem de controversată istoric şi politic, – nici că poate nimeni zice nu. Că a fost o voce critică autoritară şi simultan (re)formatoare, iarăşi doar vreun rău-voitor ar putea trece cu vederea un aport consistent filologic şi epistemologic la construcţia unui model alternativ.
Zenovie Cârlugea este perfect îndreptăţit să se pronunţe asupra stilului lui Pompiliu Marcea ca fiind unul atitudinal şi altitudinal, aderent al curentului de relativă „liberalizare” cultural-literară din România anilor 1965-1970, însă posesor instinctiv al unui echilibru al judecăţilor de valoare.
Ca om al ideii, Pompiliu Marcea a fost un om de campanie cu o autentică figură a spiritului creator aflat mereu în „tranşeele” bătăliilor celor mai grele (Dumitru Popescu: „Pumnul şi palma”; Marin Preda: „Delirul”; Mihai Eminescu: „Opere IX, X” – n.m., I.P.B.).
Adept al analizei obiective, acest „pandur” gorjean al literaturii române, de sub negurosul ceauşism, n-a pregetat să-şi reconvertească periodic, să-şi revizuiască autoexigent opiniile, modul de gândire.
Îi erau proprii până la febrilitatea atingerii perfecţiunii eleganţa, robusteţea frazei, lejeritatea într-o exprimare, deşi savantă totuşi deschisă receptării imediate. Cu o documentare solidă, uneori cu un fel de aură occidental-americană, sacrificialul părinte al conceptului de «lectură fidelă» a năzuit spre un text cu o întocmire desăvârşită, ideală,, paradiziacă, nescutită de transcendenţe intelectuale, civice, axiologice etc.
Acest prim volet al unei serii de volume menite a-l repune în drepturile-i „aristocrate” pe Pompiliu Marcea, un vizionar al veacului său, un element fervent cu vocaţie de militant pentru constituirea unui patrimoniu naţional ca fereastră deschisă spre lume (a se vedea exact în acest sens acceptarea semioticii, dar şi a hermeneuticii aplicate pe tărâm autohton – n.m., I.P.B.) îşi asumă demersul fără teamă.
Însă, pentru mine, cronicar eu însumi al noilor apariţii literare de după 2000, memorabilă rămâne calitatea lui Pompiliu Marcea de exeget al literaturii contemporane, îndeosebi al „romanului politic românesc” (vezi comentariile la romane scrise de Petre Sălcudeanu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Dinu Săraru, Dumitru Popescu, Alexandru Ivasiuc, Marin Preda, Laurenţiu Fulga, Gabriel Gafiţa, Platon Pardău, Mircea Horia Simionescu, Paul Georgescu, Marian Popa, Marin Sorescu ş.a.).
În acest sens m-am gândit la reeditarea operei lui Pompiliu Marcea în funcţie de genul literar abordat în critica, istoria, eseistica şi exegeza sa.
Aş începe desigur cu poeţii şi poezia lor, apoi aş continua cu romancierii şi proza lor. Dar mai e până acolo, întrucât e o muncă dificilă şi de mai lungă durată.
Ion Popescu-Brădiceni
