Am fost, cu câţiva ani în urmă, martorul unei scene copleşitoare prin simplitatea emoţiei: Nichita Stănescu, om în deplina forţă a celor aproape 50 de ani, poet încununat cu lauri în ţară şi peste hotare, primea, de la celălalt capăt al firului telefonic, sfaturi, îndemnuri, învăţăminte… Am desluşit de îndată: vorbea cu Mama sa. În picioare, în faţa receptorului, poetul exprima o copilărească bucurie, micşorat parcă din statura lui masivă, sub cuvintele pilduitoare ale Mamei. De la Ploieşti, prin cabluri şi butoane veneau alte şi alte îndemnuri de inimă, iar poetul, un copil de cinci decenii, le primea cu tremurări şi suavitate în glas, răspunzând: „Bine, mamă scumpă şi iubită. Auzi, mama? Fii atentă, că noi doi avem un pact. Atâta timp cât dumneata trăieşti, eu nu mor”…, ca apoi să improvizeze un cântec, un ritual şi minunat cântec, în care două versuri născute din veche şi veşnic proaspătă dragoste, sfredeleau ca o obsesie:
Mamă, mamă, te iubim,
Alta nu găsim…
Mamă, mamă,- te iubim,
Alta nu găsim…
Şi cântecul acesta ar fi putut dura pe calea cablurilor şi a butoanelor, ca un nesfârşit imn al bucuriei…
Cercetasem, îndelung, întreaga literatură românească, din care am extras paginile ei cele mai fascinante pentru antologia Gânduri închinate mamei, primită cu căldură şi bucurie deosebi de tinerii cititori „Bibliotecii şcolarului”, iar în clipa aceea, alături de Nichita Stănescu, revelaţia devenise certitudine. Sentimentul dragostei de mamă era cu mult mai puternic în viaţa creatorilor decât, poate, reuşiseră unii dintre ei să o exprime în opere. Ei, poeţii şi povestitorii, au lăsat pagini tulburătoare despre Mamă, mulţi scriind cu majuscule cuvântul dătător de viaţă, ca şi cuvântul Ţară — cel care dă temeinicie vieţii individuale şi colective.
Pentru că Mamă şi Ţară sunt constantele străvechi ale simţămintelor omului de la Carpaţi şi Dunăre, ele au străluminat fapte şi durata acestui popor, iar sufletul lui artistic le-a înmlădiat în vers şi cântec, un poet al împerecherii de vorbe româneşti aşternându-le alături în chiar titlul unei poeme: Mamă ţară.
Ele au fost scrijelite în pietre de mormânt şi în cele dintâi slove de românească, iar cu 465 de ani în urmă, în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, întâlnim aceste adeveritoare rânduri care formează cel dintâi imn cunoscut în limba cuvântuluî mamă: O, maica mea şi dulceaţa inimii mele… Câtă dosadă (… întristare) ai avut pentru mine, fiind multă vreme sărcinată cu mine, ziua şi noaptea, şi încă nu numai ziua şi noaptea, ci în toată vremea şi în tot ceasul… Şi nu pociu să socotesc şi să număr osteninţele tale, câte-ai ostenit pentru mine, iar eu intrai cu dor şi dragoste în inima ta. Şi de atunce ai luat alte osteneli mai mari şi mai multe. Că eu eram înaintea ochilor tăi mai luminat decât razele Soarelui şi niciodată n-ai avut înaintea ochilor tăi altă lumină mai luminoasă decât pre mine, nici inima ta n-a avut altă avuţie mai dragă decât pre mine”.
Aidoma acestor gânduri, întreaga noastră literatură, începând cu doinele, baladele şi basmele populare şi continuând cu scrierile istorice şi cronicăreşti şi cu creaţia modernă, este un imn adus cuvîntului „sacru — mamă”, cum îl denumeşte Victor Eftimiu. Fiindcă, „cea mai mare parte din comoara sensibilităţii imaginaţiei poeţilor este moştenirea directă a sufletului delicat, blând şi iubitor al mamelor — aprecia, la începutul acestui veac, Cincinat Pavelescu. Dar care poet, cât de necunoscut, sau literat, cât de modest, nu simte în ochii lui, arzând, o lacrimă de emoţie şi de recunoştinţă când, pronunţând cuvântul Mamă, evocă fiinţa iubită ce se apleacă înfrigurată de griji peste leagănul copilului sau peste nădejdile adolescentului!
O dată cu Frunză verde, Foaie verde şi Du-te dor unde te vii, motive reluate permanent din gură în gură, şi în cântecele de dor, şi în doine, şi în balade, Mama reprezintă în folclorul nostru permanenţa, perpetuarea, bucuria existenţei pe „o gură de rai” şi în „codrul frate cu românul”. Poetul popular se destăinuieşte brazilor, munţilor, florilor, codrului, dar cea mai trainică legătură o are cu Mama, care este „maică-măiculiţa mea”, „maică-fericirea mea”. Pentru că tatăl pleca, adesea, fie la oaste, pentru a apăra „sărăcia şi nevoile şi neamul”, fie în plaiuri, cu „mioriţele”, pentru a agonisi exis¬tenta zilnică, fie împreună cu „doi juncani / ca doi cârlani” să cultive pământul din care răsărea „spicul cât porumbul”. Mama rămâne acasă, îngrijea de treburile gospodăriei, creştea pruncii, pregătindu-i pentru a deveni alţi taţi cutezători şi alte mame, care să perpetueze existenţa neamului, veac de veac.
În poezia poeziilor româneşti, Mioriţa, dragostea pentru Mamă atinge culmea cea mai înaltă a sentimentului: „Iar la cea măicuţă / Să nu spui drăguţă, / Că la nunta mea / A căzut o stea / C-am avut nuntaşi / Brazi şi păltinaşi…”.
La începuturile liricii moderne, la A. Mureşanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri şi ceilalţi creatori, poezia era menită să evoce, preluând unele episoade de la cronicari, măreţele figuri ale mamelor din istoria naţională ca exemple în lupta pentru constituirea unei patrii libere şi demne, unite şi independente.
„O mamă, dulce mamă…” picură fiorul liric eminescian, după care în limba cuvîntului mamă apar capodopere care se numesc Doamna Chiajna de AI. Odobescu, Mara de loan Slavici, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Mama de George Coşbuc. „Iubeşte (…) pe mama, că vezi că eu nu sunt lângă voi”, transcrie, cutremurat, Caragiale, dorinţa tatălui său, ca un îndemn către toţi copiii, dar şi ca model pentru scriitori. Şi exemplele ar trebui să cuprindă sute şi mii de titluri, dar ni se pare suficient să afirmăm că opere fundamentale ale scriitorului român sunt determinate sau înfăţişează nepieritoarea imagine a Mamei: opera fără de care nu ne putem închipui peisajul multiform al literaturii naţionale: Baltagul, Anii de ucenicie şi Fraţii Jderi de Sadoveanu, Ion şi Pădurea spânzuratilor de Liviu Rebreanu, La vulturi de Gala Galaction, Puiul de I. Al. Brătescu-Voineşti, După furtună de Jean Bart, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Un om între oameni de Camil Petrescu, Moromeţii de Marin Preda, Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu, pentru a marca doar câteva creaţii în proză. Dar tabloul trebuie nuanţat şi îmbogăţit cu încă alte numeroase nume ale unor personalităţi artistice reprezentative în această privinţă: Şt. O. Iosif, Elena Farago, Panait Cerna, Tudor Arghezi, Ion Pilat, Victor Eftimiu, Nichita Stănescu, Otilia Cazimir, Emil Botta, Magda Isanos, Maria Banuş, Violeta Zamfirescu, Radu Cârneci. Alexandru Andriţoiu, Ion Brad, Nicolae Labiş, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu… şi nici o dată o asemenea menţiune nu poate fi întregitoare. Căci, Mama şi Ţara modelează cântecul nepieritor al fiecărui creator; câte opere bune s-au scris în literatura noastră sunt în atingere cu gliaţară şi cu mama, dătătoarea vieţii de neam şi de năzuinţe spre viitorul lui minunat. Iar toate aceste scrieri mai vorbesc de linişte, de pace, de bucurie, de înţelegere, de fericire.
Scriind aceste rânduri am în faţă două cărţi reprezentative: Descriptio Moldaviae, cea dintâi geografie naţională, alcătuită de un savant şi un scriitor în acelaşi timp, Dimitrie Cantemir, şi o impresionantă sinteză de „chipuri, datine, fapte, mărturii” intitulată Femeile în viaţa neamului nostru de Nicolae Iorga, datată 1911.
Reconstituind trecutul românesc, constatăm că femeile, aproape egale la număr cu bărbaţii, au fost mereu alături de taţii, soţii şi fiii lor în întreaga dezvoltare istorică a poporului, la muncă şi la luptă împotriva împilării sociale şi naţionale, în ridicarea la lumină şi la o viaţă mai bună. În acelaşi timp, mamele au „consolidat neamul prin fiii şi fiicele lor”, cum scria Iorga, dovedind sănătate, robusteţe şi cutezanţă alături de toate celelalte caracteristici unanim apreciate acestui popor. Trecutul este trainică temelie şi dovadă pentru înfăptuirile noastre. Dimitrie Cantemir, cu 270 da ani în urmă, năzuia spre creşterea seminţiei moldo-valahilor, ceea ce, cu alte cuvinte, înţelegea şi Enăchiţă Văcărescu prin „creşterea limbii româneşti”, care implica, pe lîngă înălţarea ei creatoare, un popor bogat numericeşte, puternic şi liber, aşa cum îl va visa şi Bălcescu.
Timpul a trecut peste cugetări şi năzuinţe, dar abia epoca de azi a înscris între legile duratei şi grija permanentă pentru prospeţimea şi vigoarea naţiunii, pentru copii, cei prin care vom fi mereu un popor cu tinereţe fără bătrîneţe. Iar întregul edificiu de viaţă materială şi spirituală este proiectat, în chip magistral, de secretarul general al partidului, acordându-se femeii un rol de frunte în viaţa soeial-politică, economică, ştiinţifică şi cultural-artistică a ţării, în viaţa de familie, în creşterea şi educarea copiilor.
În calitate de mame şi educatoare, femeilor le revine un rol esenţial în formarea şi educarea tinerelor vlăstare ale patriei. întotdeauna, chiar în vremurile de restrişte, femeia a îndeplinit nobila misiune de a transmite noilor generaţii înaltele virtuţi ale poporului nostru, tradiţiile sale înaintate, dragostea înflăcărată pentru patrie, sentimentul demnităţii, al dreptaţii şi adevărului. Poporul român a acordat şi acordă o profundă cinstire femeii-iname ; literatura şi arta, folclorul nostru i-au închinat nenumărate pagini, i-au cântat cu căldură chipul luminos.
Spiritul nou a creat cele mai bune condiţii femeii-mame în societate, legislaţia apărând familia, sprijinind sporirea populaţiei şi creşterea unui număr mai mare de copii.
Astfel încât statutul etic al femeii-mame este pe măsura epocii pe care o trăim — Epoca de „Roşu vertical” — cum o metaforiza Nichita Stăneseu, poet al Ţării şi al Mamei. Căci, reîntorcându-ne la acest mare liric contemporan, în opera lui Mama este mereu rechemată în ipostaze variate, întru liniştea, bucuria, fericirea şi nădejdea zilei de mâine.
Într-o poemă a sa descoperim şi aceste sensuri, atât de semnificative în momentul de încordare care planează asupra planetei:
„Nu, nu, nu,
Striga în dureri mama mea, _născîndu-mă, nu, nu, nu,
Striga ea năseîndu-mă ;
— Viaţa nu e pentru ucidere,
Viaţa nu e pentru ucidere!”
Şi, continuă poetul — cum strigă orice mamă, gândindu-se la copilul ei, cum meditează creatorii, scriind — cu profundă îngrijorare despre viaţa mamelor şi a copiilor lumii: „Viaţa nu e făcută pentru a fi ucisă / nu, nu, nu ! — / Striga mama mea, născându-să”.
Este aici, condensat tulburător, un Nu hotărât spus morţii în numele Vieţii, în numele unei ţări şi-al unei societăţi care fac din Mamă o imagine simbolică a lumii şi a idealurilor lor.
Victor Crăciun
