Un număr de 825 de salariaţi din Rovinari, Turceni şi SNLO urmau să fie disponibilizaţi în acest an. Reţeta părea infailibilă şi verificată anterior pe pielea altor serii de
salariaţi: societăţile sugrumate de management dezastruos, sindicate aservite şi incapabile să vină cu soluţii de evitarea concedierilor, zvonuri care imprimă nesiguranţa şi o sumă tentantă ca plăţi compensatorii. N-a fost să fie. Solicitările de disponibilizare n-au atins cifrele preconizate. Oamenii nu pot fi la fel de uşor înşelaţi ca în urmă cu 10-12 ani.
Incapacitate managerială
Deşi se foloseşte termenul de restructurare, ceea ce se întâmplă practic este rezumat la concedieri colective însoţite de plăţi compensatorii, de altfel obligatorii ca măsură de protecţie socială. Un program coerent de restructurare parcurge, în mod necesar, câţiva paşi între evaluarea unei situaţii economice şi soluţiile adecvate pentru rezolvarea problemelor identificate.
Am parcurs programele de restructurare de la cele două complexuri şi SNLO în speranţa că ele vizează pachete de măsuri prin care unităţile să devină mai competitive, să evite riscuri, să se retehnologizeze sau să-şi îmbunătăţească structura forţei de muncă. Nimic din toate acestea! Doar grupuri ţintă de salariaţi care trebuie să plece acasă, în prima instanţă, cu acordul lor.
De ce trebuie să fie disponibilizaţi o parte din salariaţi? Cum este fixat numărul lor? Care sunt efectele economice ţintite şi în ce perspectivă de timp? Care sunt alte măsuri de eficientizare? Sunt întrebări care nu-şi găsesc răspuns în niciunul din programele de restructurare, iar salariaţii constată că-şi pierd locurile de muncă din cauza incompetenţei profesionale a managerilor lor. La Turceni profitul scade de 5 ori în comparaţie cu 2008, la Rovinari de 20 de ori, SNLO încheie 6 luni în pierdere şi cu dispariţia unor cantităţi însemnate de cărbune, dar directorii rămân pe funcţii iar muncitorii sunt concediaţi.
Şi mai gravă va fi situaţia în următoarele 4-6 luni pentru că actualii manageri (Daviţoiu, Burlan, Motocu) sunt depăşiţi de succesiunea evenimentelor actuale şi neglijează necesarele preocupări anticipative.
Dorim să ieşim din criză?
Cu toate că procentul de contracte al pieţei de energie a fost de doar 15%, punând în dificultate producători cu costuri mai mari decât cele de la Rovinari şi Turceni, managerii de la cele două complexuri şi-au dorit neapărat să-şi bage unităţile în criză, probabil numai ca să nu piardă sezonul la modă.
Indiferent de modul cum aceste societăţi au fost puse în dificultate(este o chestiune de responsabilităţi care la nivelul specialiştilor este definitiv conturată) preocuparea pentru revenire are câteva puncte obligatorii de trecere, cum ar fi investiţiile. Concedierea personalului este o măsură la care se apelează în ultima instanţă, mai ales de către un manager care pricepe că un personal calificat are caracterul unui activ al firmei.
Din acest motiv, în anii 2007-2008 când am făcut parte din echipa de conducere de la Turceni, am evitat concedieri colective, având ce-i drept şi susţinerea rezultatelor economice. Am previzionat pe termen mediu, pâna în 2014, ieşirea din firmă, pe cale naturală a cca 500 de salariaţi, dar cu un scop clar definit respectiv asigurarea continuităţii resursei umane pe posturi puternic specializate.
Ori o disponibilizare fără obiective, lăsată la voia întâmplării sau dirijată de interese politice de moment va fi, în mod cert, urmată de angajări ulterioare haotice, numai bune pentru a cauza avarii sau accidente. Să privim cu atenţie ce se întâmplă la calea ferată unde regulile şi disciplina se prezumă că ar fi mai puternice ca în energie şi minerit.
Plăţile compensatorii nu mai tentează!
Cei mai mulţi lucrători, din minerit mai ales, şi-au pierdut locurile de muncă atraşi de mirajul plăţilor compensatorii. Ulterior au constatat că au ajuns masa de manevră a liderilor de sindicat care tocmai le vânduseră locurile de muncă şi se lăudau că le oferă altele, tot în minerit, dar cu salariul la o treime.
Sunt exemple vii, pe care cei îndemnaţi acum să se disponibilizeze le întâlnesc zilnic printre ei. De aceea locul de muncă este preţuit. În plus, oamenii observă că sunt îndemnaţi spre disponibilizare de unii care şi-au rezervat locuri de muncă bine plătite dar inutile întreprinderii şi se întreabă de ce n-ar fi restructurate aceste locuri.
Un loc special în atitudinea lor îl are observaţia că aproape în paralel cu disponibilizarea se fac angajări şi realizează că ei părăsesc locurile de muncă pentru a face loc unei faune compuse din clienţi politici şi rubedenii ale directorilor ori liderilor de sindicat.
Drd. ec.,ing. Ion Răuţ
