În Duminica a şasea după Sfintele Paşti, cu toţi avem în casele noastre şi în sufletul nostru de creştini marele hram al Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, mijlocitori ai noştri înaintea Presfintei Treimi, iar la Sfânta Liturghie se citeşte Pericopa Evanghelică a Vindecării orbului din naştere (Sf. Ev. Ioan 9, 1-3), ca un prilej minunat de a înţelege mai bine că din viaţa şi din faptele celor plăcuţi ai Lui Dumnezeu trebuie să scoatem cu osteneală multe învăţături de folos şi de înălţare sufletească, mai întâi pentru că Sfântul Mare Împărat Constantin şi mama sa, Împărăteasa Elena au ştiut să unească în sufletul lor credinţa dreptmăritoare cu bunătatea inimii dăruitoare, sfinţenia înaltă cu faptele de eroism legendar, smerenia crucii cu gloria coroanei de împăraţi, înţelepciunea vieţii cu milostenia faţă de cei nevoiaşi, iar în marea Sa Bunătate şi îndelungă «lucrare», Dumnezeu înomenit prin Însuşi Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, ne arată că noi, oamenii, trecători fiind, e bine să fim hotărâţi a ne mărturisi în Dumnezeu cu orice prilej, fiindcă cea mai mare bucurie nu poate fi decât aceea care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti ai credinţei, în aşa fel încât să-L vezi cu adevărat pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Cel Care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.
S-a arătat pe cer semnul crucii, scris cu stele: «Cu acest semn vei birui»
Ştim prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi de neamul nostru românesc, una dintre dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu preafrumoasă semnificaţie, deoarece numele de Constantin are la bază adjectivul “constans” = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. «eleni» = torţă, făclie, strălucirea razei de soare, iar pomenirea lor ne umple sufletul de mare bucurie duhovnicească şi ne înalţă spre cer. Cu dreaptă credinţă, cu smerită cucernicie, se cuvine să ne aducem aminte de viaţa lor împodobită cu fapte bineplăcute Lui Dumnezeu şi întru smerenie să le înălţăm laude după vrednicie, ca unora care au urmat Lui Hristos şi au slujit Evanghelia Lui Hristos în lume. Ei sunt cinstiţi de Biserică, de la început, întocmai cu Apostolii, cu toate că ei n-au fost în temniţă ca Sf. Ap Petru şi nici nu au fost legaţi în lanţuri şi bătuţi cu toiege ca Sf. Ap. Pavel, n-au fost munciţi cu chinuri de moarte şi nici n-au înconjurat pământul ca să propovăduiască pe Iisus Hristos pretutindeni, dar, cu toate că nu au suferit acestea, ei l-au propovăduit pe Hristos în alt mod, nu atât prin cuvinte, cât L-au propovăduit prin fapte, prin pilda vieţii lor, prin fapte bune pe care le-au făcut şi prin întoarcerea popoarelor la credinţa cea adevărată, la Dumnezeu, făcând în aşa fel ca mii şi mii de suflete să fie temeluite în Trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care este Biserica. Meritul deosebit al Împăratului Constantin cel Mare este că a ridicat cel dintâi steagul alb de pace faţă de creştini, că a pus capăt celor zece prigoniri sângeroase, care au durat aproape trei veacuri, când monarhii păgâni au încercat într-un mod satanic să distrugă Biserica noastră creştină, omorând mii şi milioane de creştini nevinovaţi. Împreună cu cumnatul său Liciniu, el a dat Edictul de la Milan în anul 313, o piatră de hotar în istoria Bisericii Lui Hristos, când a strigat cu mult curaj: “destul sânge creştinesc!”, iar prin acest glas dând libertate ca religia creştină să fie lăsată să se manifeste nestingherită pe tot cuprinsul împărăţiei. Şi ca o minune tainică, întru amiază i s-a arătat pe cer semnul Crucii, scris cu stele: «Cu acest semn vei birui», deci, un semn dumnezeiesc, deoarece Constantin cel Mare a înţeles puterea Crucii, a înţeles momentul istoric, a înţeles că Dumnezeu voia să cheme la noua religie, nu numai pe împărat, ci şi pe poporul său până atunci păgân, a înţeles că lumea păgână nu mai putea dăinui, că ea trebuie să facă loc lumii celei noi, prin care se putea salva omenirea din întuneric, din sclavia şi din toată decadenţa în care ajunsese.
«Bucură-te Constantine, ceea ce a lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos ai ridicat, arătând-o lumii»!
La rândul său, Sfânta Împărăteasă Elena a rupt lumină din lumina sufletului ei de mamă creştină şi a dăruit-o fiului Constantin, ca să crească vlăstar vrednic, ramură de finic în Casa Lui Dumnezeu. De aceea, n-a fost încununat numai marele Constantin, căruia i s-a arătat pe cer semnul biruitor al Sfintei Cruci şi chipul Mântuitorului Iisus Hristos Însuşi, ci şi Sfânta sa mamă, care cu grijă sfântă l-a pregătit, l-a ajutat să-şi împlinească misiunea sa faţă de Dumnezeu în lume. Ea a pornit spre Ierusalim pentru a găsi Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, iar după săpături anevoioase, în cele din urmă s-au găsit 3 cruci neputrezite, una a Mântuitorului Hristos şi două ale tâlharilor crucificaţi lângă 
Domnul. Tradiţia ne spune că printr-o minune s-a cunoscut Crucea Lui Hristos, atunci când Patriarhul Ierusalimului şi cu Sfânta Elena au atins pe rând crucile de sicriul unui mort, iar când au atins cu Crucea Mântuitorului, mortul a înviat. Pentru ca s-o poată vedea întreg poporul şi să i se poată închina, Sfânta Cruce a fost înălţată în biserică de către Patriarhul Macarie. Plin de fericire şi de bucurie a fost Sfântul Constantin, când a văzut Crucea pe care a pătimit Domnul! Prin toate aceste fapte minunate, Sfântul Împărat Constantin şi mama sa, Împărăteasa Elena, pot fi consideraţi pe bună dreptate ca fiind ziditorii unei noi ere în istoria Bisericii universale şi ctitorii veacului de aur al creştinismului. Aşadar, pentru că minune a fost ivirea semnului Sfintei Cruci, prin Harul Sfânt al proniei cereşti, Dumnezeu ne arată că vindecarea sufletului omului este marea Lui «lucrare», iar Sfinţilor prăznuiţi în acest an, chiar în Duminica a 6-a după Paşti, trebuie să le mărturisim din adâncul inimilor noastre: «Bucură-te Constantine, ceea ce a lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos ai ridicat, arătând-o lumii; Bucură-te Elena, lauda femeilor, căci cu fapte dumnezeieşti ţi-ai zidit inima ta, biserică lui Dumnezeu şi biserici sfinţite ai ridicat Mântuitorului Hristos»!
Prin această Evanghelie, trebuie să ştim că, orbi fiind, putem să vedem, prin Lumina Învierii Lui Hristos
În această Duminică, vom înţelege la Sfânta Liturghie că Hristos Cel Înviat ne ridică din slăbănogeală, iar prin această Evanghelie, trebuie să ştim că, orbi fiind, putem să vedem, prin Lumina Învierii Lui Hristos. Poate orbim din cauza păcatului, uneori ne naştem aşa, pentru că părinţii noştri, bunicii noştri, au lucrat răul, în feluri în care poate nici noi nu le ştim, dar există pentru noi dumnezeiescul Botez, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi toate tainele Bisericii, lucrătoare în sufletul nostru. Harul Lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât puterea lucrătoare a Lui Dumnezeu. Nu trebuie decât să ne lăsăm ca Dumnezeu, cu puterea Lui, să lucreze în noi, iar El va face minuni cu noi! Minunile Lui Dumnezeu sunt multe, sunt nenumărate, dar cea mai mare rămâne Sfânta Liturghie, şi de aici decurge marele păcat al lipsei de la Sfânta Liturghie, adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, cuprinderea nemărginitului de către noi, cei mărginiţi, în taina Sfintei Împărtăşanii. A nu vedea minunile zilnice pe care le face Dumnezeu, înseamnă orbire. Iată, avem aer de respirat, aceasta este o minune! Minune este roada câmpului, minuni sunt cele de mâncare date nouă, acestea sunt minuni, iar felul în care Dumnezeu ne-a creat şi ne ţine pe noi, tot minune se cheamă, pentru că minunile Lui Dumnezeu nu sunt numai învierile din morţi şi vindecările, ci, toate aceste stări de fiecare zi pe care le trăim. Minune a Lui Dumnezeu este şi luminarea minţii noastre spre bine, iar dacă ne minunăm adesea de cei care fac răul şi uneori, poate nu de ajuns, Îi mulţumim Lui Dumnezeu că nu ne-a adus în această stare, în această nenorocire, de a lucra răul, ajungem să înţelegem că uneori lucrurile stau altfel decât le vedem noi, sau le simţim. Pentru că atunci când întunecarea este puternică, Dumnezeu mai face şi din acestea, dar nu este nevoie de minune ca să credem, ca să facem un lucru bun. Este nevoie numai de lucrarea Lui Dumnezeu sădită în noi, e nevoie ca noi să nu întunecăm ceea ce El a luminat în noi. În Duminica aceasta, Sfânta noastră Biserică ne-a rânduit spre ascultare această sfântă şi dumnezeiască Evanghelie – vindecarea orbului din naştere – îmbărbătându-ne că, orbi fiind, putem vedea. De aceea, să ne rugăm de fiecare dată ca Dumnezeu să ne lumineze mintea, adică, să ne deschidă ochii. Printre noi nu e nici unul orb, când toţi avem ochii trupului şi vedem. Dar câţi avem ochii minţii deschişi? Putem noi sesiza puterea Lui Dumnezeu lucrătoare în noi? Aşadar, numai prin credinţă, să avem încredere în puterea lucrătoare a Lui Dumnezeu asupra ochilor, uneori orbi, ai inimii noastre şi ai minţii noastre!
Profesor, Vasile GOGONEA
