„Imparţial ca tot românul” voi încerca să prezint câteva similitudini şi discrepanţe, între perioada de tranziţie de azi şi cea de pe vremea lui Eminescu, atât de bine sintetizată şi reliefată în articolele sale din publicistica vremii, adunate de mai mulţi critici şi cercetători în cartea „Icoane vechi şi icoane nouă”, din intervalul 1870 – 1883. Majoritatea articolelor datează din perioada colaborării şi mai precis a coordonării ziarului „Timpul” de către Eminescu, ca redactor şef.
Dacă Eminescu în tăioasele şi competentele articole, făcea aluzie în majoritatea cazurilor la curentul liberal, care se înfiripa în ţară după modelul apusului, adus şi implementat cu stoicism de către „bonjuriştii” – cu chipul lor isteţ de oaie creaţă – după cum destul de plastic îi definea Eminescu; noi ne vom referi la un soi de „libertinism” şi la cei ce îl îmbrăţişează, indiferent de „culoare şi paloare”.
M-am gândit ca aceste „similitudini” să le prezint pe capitole, în câteva episoade cu apariţii aleatoare.
1) Politica şi ţăranii
De când se ştie ţăranul, „talpa ţării” a constituit suportul – unealta de bază – pe care s-a sprijinit tot binele şi răul ţării, a fost piatra de început, fundamentală a creării naţiei române, a fost pavăza în fruntariile de baştină, a fost…
Dar vitregiile istoriei i-au urgisit o soartă grea şi nu de puţine ori cauzată chiar de ai săi conducători, fie şi fanarioţi, liberali, conservatori, comunişti, iar astăzi de amalgamul nedefinit conceptual de succesorii diriguitori în travesti.
Cunoaştem destul de bine, că ţăranul nostru de azi, e dezmoştenit în proporţie de peste 80% din efectiv, de atributul esenţial de ţăran. Evoluţia din ultimii 4 – 5 ani l-a transformat într-un „metis”, a pierdut cultul muncii cu care se autoîncorona şi atât de bine-i stătea şi a fost obligat să devină indiferent – după indiferenţa care i se arăta, iar după modelele „aleşilor” şi a reprezentanţilor puterii, să-şi creeze mâini cu prelungitor şi să devină „prestidigitatori”, astfel încât să-şi poată duce traiul de pe o zi pe alta.
Astăzi, odată cu trecerea la „democraţie şi la economia de piaţă”, model luat tot din occident (ca şi pe vremea lui Eminescu) – atât cât a mai rămas din neaoşul ţăran român, cât şi din cel obligat să devină ţăran, (deşi-i vine destul de greu), este tot oropsit, desconsiderat, minţit şi „dus cu preşul”, ba chiar constrâns să-şi sugrume din nou menirea şi atributul de ţăran şi proprietar, dar mai ales i se spulberă acea aparenţă seculară ca să-şi vadă „”munca lui îndestulătoare şi prolifică” atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membrii ai societăţii; căci el are în suflet înnăscută – mărinimia.
Dar am văzut, vedem şi ştim ce se întâmplă cu năzuinţele lui…
Existenţa monarhiei şi a moşierimii în descompunere .- numită clasa dominantă – în timpul lui Eminescu, îl determină să definească burghezia în formare şi avidă de putere (parlamentarii zilei), clasa de mijloc; clasa de jos rămânând ţăranii. Astfel Eminescu scrie: „clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău – din advocaţi”. Astăzi această clasă am putea-o asimila cu clasa de sus – dominantă – la care am adăuga abundenţa economiştilor şi mult mai puţin a inginerilor şi artiştilor; dar care toţi la un loc joacă „un teatru absurd pentru ţară”.
Legat de „advocaţi” (jurişti n.a.) Eminescu scrie: „întorşi din străinătate ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ei au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic şi trebuia să i se aducă toate cele de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul şi acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea, cele mai multe din discuţiile adunărilor au caracterul de căreiocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate…
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi para-posturi, de primari, de notari şi para-notari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia Statului român…, pe când Statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti. Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă?…
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să întrebăm, ce poftiţi d-voastră? Şi ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi?… cu fabrica d-voastră de palavre din dealul Mitropoliei!… care n-au dat naştere unor feţi frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând… uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării… Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră, vă mai şi dezbracă după ce voi i-aţi înţolit…”.
În alt articol, Eminescu critic, comic dar cu amărăciune, zice: „să facem deci izvodul averilor noastre. Avem în avere: camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, academii etc., etc.,… toate plătite cu bani în numărătoare. Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli, cât şi a breşlaşilor, o despoiere mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus produsă de sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâini străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau, şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim… orice costă pe ţară bani şi banul e muncă”.
În articolul „Ilustraţii administrative”, referindu-se la perioada moşierimii, dar şi la timpul său, Eminescu spune: … „Nu înţelegea atunci nimeni la noi şi abia acum a început să se înţeleagă, pe ici pe colea – că temeiul unui stat e munca nu legile… şi că bogăţia unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă… Apoi se mai răspândise încă o părere greşită care era şi încă mai este aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poate cheltui din greu, şi tot o să aibă de unde plăti. Nu înţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau pe pământ, ci în braţe şi că unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorbă de ţară bogată. Ceea ce simţim cu toţii însă – spunea cu amărăciune Eminescu – sunt relele care bântuie ţara, relele care nu au a face cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.
Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face la drept vorbind cu cutări sau cutări principii de guvernământ – oricare ar fi guvernul, oricare ar fi vederile sale supreme… oricare ar fi religia politică a unui guvern, ea nu-i dă dreptul de a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna… de aceia care nu cred în nimic şi pentru care principiile politice n-au fost decât pretexte de a parveni şi de a se îmbogăţi”.
Cât de adevărate par şi azi zicerile din inimă ale lui Eminescu şi cât de multe similitudini avem cu a doua jumătate a secolului trecut în straturi sociale, în structură şi organizare social – politică, în concepţii retrograde şi politica grupurilor, în pauperizarea şi sărăcirea generală şi nu în ultimul rând în îmbogăţirea peste noapte fără muncă, ci doar prin înşelăciune, deturnări şi eludarea legilor şi în multe cazuri chiar de cei care, în primul rând, ar trebui să le respecte.
Să fie oare această naţie oropsită ca în ţara ei să se joace mereu aceeaşi piesă, dar cu alte măşti şi singurul erou pozitiv de compătimit şi nestrămutat să rămână – neaoşul ţăran român?…
Şi dacă opreliştile imediate de atunci veneau de la Imperiul Austro-Ungar, acum ne vin şi de undeva mai de departe – de la Bruxelles, dar în nici un caz nu fără sprijinul şi trădarea multor „cozi de topor autohtone” care sunt mult mai multe se pare, decât topoare.
Vasile Ponea
