Cronica de carte – De partea cealaltă a ploii e mitul, e sacrul, e ludicul? E limbajul ca o sărbătoare (cel poetic categoric)! – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

597

Viorel Surdoiu încearcă prin această a treia carte de versuri libere, dar şi ri(t)mate să ne comunice anumite lucruri pe care numai el le-a văzut „de partea cealaltă a ploii” (fiind in/ voluntar, cumva transmodernist? – mă întreb oarecum ne/dumerit!).

Motivul ploii a fost simbolist, iar azi nu poate fi decât trans-simbolist, cum ai lua-o şi cum ai da-o! G.Bacovia a celebrat ploaia în versiuni proprii memorabile; Ana Blandiana, la fel. Dar simbolul ploii are o pleiadă de semnificaţii, asupra cărora n-aş mai insista, întrucât m-aş îndepărta de scopul acestei cronici de întâmpinare.
Alegerea poetului în a accepta tradiţia tematică a ploii mie mi se pare totuşi simptomatică unei comodităţi netransgresive: e şi aceasta o atitudine de a nu contrazice până la capăt vechile modele; de a nu provoca orizontul de aşteptare într-o manieră… revoluţionară, pe care o înţeleg.
Exerciţiul compoziţiei lirice e cel mai dificil cu putinţă şi a-l încărca cu o interioritate de structuri magice e şi cel mai pretenţios/ preţios comportament auctorial. Mizând pe asemenea intenţii, Viorel Surdoiu îşi expandează totodată propriile limite în speranţa de a se salva din marasmul şi din fantasmele lor. Normal: nu-i iese întotdeauna, acceptând conformismul meta- şi trans-retoric ca de pildă în „Ipostază 5”: „E prea mult gri în jurul nostru/ ca să vezi/ dar/ zorile îţi iscălesc numele/ în privirea mea”.
În „Eligere”, poetul însuşi ne atenţionează persuasiv: „Am ales tăcerea/ prea multe cuvinte nu-şi află cuibul/ aleile pavate cu vocale stridente/ şi consonanţe sparte-n timpane/ se alungesc încontinuu/ ca nişte ecouri neîntoarse/ negăsind motiv de reflectare” (Primus, p.88).
Fiind aşadar şi autopoetic şi autoreferenţial, Viorel Surdoiu îşi continuă, la fel de lucid, autoreflectarea asupra „scriptului” său în aceşti termeni expliciţi: „Am ales netrecerea/ oprindu-mă locului/ paşii cauţionează hazardul căutării/ îl fac acceptabil/ dadaist/ duduind/ ditirambic/ în onoarea lipsei de onoare/ scriptul contemporan/ al sensului/ al mersului/ eresului are/ aruncate-n tulburi oceane lumeşti/ nelimpezi” (Secundus, p.89).
În rezumat, ce s-ar întâmpla atât de important/ decisiv/ determinativ „de partea cealaltă a ploii”? Reaprinderea ca/ şi cu/ o rugă a neantului? un ultim pelerinaj spre fiinţare, spre locul creaţiei? Dând din umeri, învăluit de neîmplinirile recurente, poetul constată nemulţumit: „ceva îmi scapă dincolo de eternitate” şi de-aici lanţul de rateuri onomaturgice/ nomotetice/ de nedumeriri pe care şi le asumă aproape eroic.
Această voinţă de a scrie constant cu orice preţ poezie nu se lasă „tradusă” decât într-o secretă magie poetică, decât luându-te la trântă cu blestemata „urzeală” a textului. Asta fiindcă – recunoaşte iarăşi învins poetul – „numai vântul/ ştie toate poveştile pământului”, deci „nu obligatoriu şi Cuvântul”. În „Spre fiinţare”, poetul se află, vai, pe „un drum de cuvinte călcate în picioare”, iar cuvintele lui se pierd în praful drumului.
Impresia care nu-mi dă pace este, critic pronunţându-mă, că actualele micro- şi macro-poeme nu-s închegate, coagulate, integrate, par „cioburi sparte” dintr-o oglindă şi risipite peste tot, dorinţa poetului de a le regrupa, rearanja într-o nouă „poveste”, într-o nouă unitate neconcretizându-se Kairotic întotdeauna.
Ce vreţi! Riscurile meseriei de poet – vorba lui Pavese – asumate sub semn de „tainică sărbătoare/ când în zori de zi se deschid umbrele/ şi paşii trecătorilor fără faţă/ într-un dans aritmic/ ocolind/ evitând/ fandând/ printre oglinzile cerului revărsat pe/ trotuare” (Umbrelele).
Tot „contorsionând imaginarul/ provocator/ închinător/ invocator” – adică indecis stilistic şi poetic – Viorel Surdoiu se dedă deseori la „scurte repertorii/ executate pe tonuri de marş”, pierzându-şi demersul originar/ original „în amalgamul de sunete/ cascade/ rocade/ promontorii” ca în „Omul aproximativ” al lui Tristan Tzara, pe această direcţie, Aurel Ştefanachi fiindu-i superior în suprarealista-i aventură din „Închiderea jocului”.
Atunci când redescoperă, auroral, dicteul ludic à la manière de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu ş.a., columnistul Viorel Surdoiu trebuie reţinut ca un poet adevărat, având la îndemână arta armoniei prozodice, ştiinţa muzicii incantatorii, o anumită alchimie a rostirii în „cadenţate litanii”. „Răsărind către apus” e o izbândă antologică pe acest palier.
În aceeaşi salutară „paradigmă” pot fi situate: „Zbura-va”, „Dorul ce doare”, „Lasă”, „Aşteptând toamna”.
Încolo, sunt de acord cu poetul că „arta e mai presus de o curgere/ liniştită prin vaduri/ căci maluri nu are/ decât pentru ochii închişi/ pentru degetele ferecate în palmă/ arta e ca o naştere/ din harul fiinţei/ ca o dragoste împărtăşită/ cu fiecare ivire a soarelui/ când pământul se lasă sedus de lumină/ când pe obrazul muntelui/ ca o rană se topeşte ultima rază/ ca o dragoste împărtăşită/ cu fiecare urmă lăsată mărturie/ pe giulgiul înfăşurat peste/ sufletul îmbrăţişat de Harite” (Împărtăşire).
Şi ce-aş mai cere eu poetului columnist natural-artificial Viorel Surdoiu? Ceva simplu, al naibii de simplu! Să-şi tipicizeze poemotextele în genul/ pe măsura/ şi la nivelul din „Tipic”, care ni se revelează ca încă o incontestabilă reuşită: „O! dimineaţă/ O!/ fierbe cafeaua pe înaltul Myticas/ zeul îşi pune sandalele de urzici/ şi toga cocoloşită/ arsă de fulgerele de peste secole/ îşi tamponează uşor cu un nor/ tenul de afrodită şi nasul de vultur/ mersul său e înalt ţopăit/ abia îşi ţine echilibrul olimpic/ tipic fiinţelor cu fiţe divine/ ce-au sărbătorit/ de când lumea se ştie/ îndoind nectarul cu har, ah, dimineaţa, iar?/ orătăniile se agită în curte/ şi cerberul latră-n zadar”.
Ei, în aceste transmitologii reveriante şi reoriginante, rezidă farmecul unor asemenea regăsiri de sine. În asemenea recuperări ale poeziei sacre. Şi iar m-am reîntors în/ şi la/ transmodernism? Concluzia se instituie brusc: de partea cealaltă a ploii e mitul, e sacrul, e ludicul, e limbajul ca o sărbătoare (cel poetic categoric), ca un discontinuum periculos şi ca o diseminare anticongruentă predominant.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.