Ion Hirghiduş e un poet de la bun la foarte bun. E şi asta o judecată de valoare, nu?
Deschid „dosarul” celei de-a XXXVI-a ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” prin a mă referi la propria-mi aventură intelectuală după ce-am trecut, de-a dreptul cutezător „prin inima sentimentului”, ca însoţitor al poetului Ion Hirghiduş (născut pe 2 iulie 1956, la Zorleşti-Alimpeşti-Gorj, cu activitate în grupul literar Columna din Târgu-Jiu, în epoca lui Titu Rădoi).
Volumul „Prin inima sentimentului” reprezintă debutul editorial al poetului şi a fost premiat în manuscris la ediţia din 1997 a Festivalului (pe atunci doar) Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”. A fost tipărit, prin Biblioteca Judeţeană „Christian Tell”, de Nicolae Diaconu şi Alexandra Andrei la editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” tot în 1997.
Gheorghe Grigurcu e de părere că poezia scrisă de Ion Hirghiduş exprimă o gravitate rafinată, o crispare a fiinţei lăuntrice, în care bat reflexe dinspre Trakl şi Rilke şi se manifestă ca un peisaj în primul rând „semiotic” şi abia pe urmă „semantic”. Un suflu nordic, meditativ, trece asupra senzaţiilor, potolindu-le, îmbibându-le de visare. Torpoarea unei viziuni elegiace e corijată de virilitatea expresionistă, iar discursul liric în sine conservă solemnitatea discursului în faţa limbajului funambulesc.
„Prin inima sentimentului” este compartimentată în şapte cicluri: Dragostea-plâns, Trestii în marginea oglinzii, În cartea Poemelor Shijing, Limburile incertitudinii, În-fel-şi-chip, În gura fiinţei, Cele patru elemente şi apeiron-ul.
Din start, criticul aplicat sesizează aplecarea spre filozofie şi apetitul ontologic, rigoarea impusă regimului narcisiconiric, dorinţa ca poetul visător să fie mecanicul abilitat în a conduce locomotiva cuvântului de „la răsăritul lucrurilor” până la „gura fiinţei” ispititor traseu şi cum să nu te urci în acest tren ca o „curbă închisă”, în timp ce „lumea se schimbă-n cuvinte”?
Între timp poetul „a învăţat să vorbească în limba imensă a caselor” cu „silabele ascunse-n carne”. El plantează „privelişti de cuvinte” peste care adie „un dor de piramide”. Inventând basme confortabile, are ambiţia „să foreze-n limba lui Dumnezeu” după arheii tenebrelor şi „din prăpastia Universului”.
Despre poezia lui Ion Hirghiduş poţi să afirmi că e modelatoare de gânduri, că e pura „meditaţie”, că în „ramele visului”, poemul său „oglindă fiind mască fiind”, că este adeptul deretorizării, iar cu „trupul neţărmurit de frumos”, poemul intră pe fereastră ca să prindă rădăcini în cântecul pianului.
Ca nişte „cuiburi înalte-arcuite-limpezi” sunt poeziile sale „în apele triste… reflectându-se”, iar poetul e „un Văzător (adică un vizionar – n.m.) ca o măsură a Fiinţei”.
Deşi apelează fireşte la asemenea „abstracţiuni” intimidante pentru cititorul mediocru, textele hirghiduşiene asemenea apei ţâşnesc împotriva deşertăciunii filozofice, întrucât în copacul negru caută chipul cel adevărat al Poeziei, în „sabatul nocturn”, căci „păgână-i dragostea/ tremură flăcările sângelui/ pe drumul acesta nesfârşit”.
Cântecu-i amar (ca-n „Amarul vector” al lui Lazăr Popescu), iar metaforele şi metonimiile sunt „otrăvuri de argint luminos” într-un discurs îndrăgostit în care „însuşirile focului (lui Bachelard – n.m.,I.P.B.) scapără”.
În „Cartea Poemelor”, poetul fie „strivit între paginile cărţii” fie „cenuşă a semnelor” scrie un metapoem „în limba cea mai frumoasă”, iar „această carte este orgia limbilor”. „Mai adânc decât Moartea, străluminat/ luceşte viermele Poeziei”, „Îndărătnic restul poemului/ devine imposibil”, dar poetul îl posibilizează. Într-o „Pseudoelegie”, iată-l „în aerul caselor şi-n turnuri de jad” invocând „desăvârşirea simţitoare” când „urmele (lui Derrida) dorm adâncindu-se” într-un „castel de nisip”. Ştiind că „în faţă: pulberea Verbului, apoi sferica tânguire a Numelui”, poetul e „liber pe străzi, alergând” să nu-l ajungă din urmă „acelaşi roşu, în care se văd literele alfabetului/ cum trec văitându-se spre limburi, asurzitor” (Roze-nflorite, gânduri, miresme). O asemenea scriitură descinde din Marcel Proust mai degrabă şi oarecum din T.S.Eliot, este simultan ludică şi lucidă, paradoxală şi cumva criptofanică: „O secretă-ndoială iese din cutele hainelor” şi este o poezie autentică şi convingătoare, de a(l)titudine, cu exerciţiul creatic/ creativ perfect însuşit.
