În colecţia „Ceaşca de cafea” a Editurii C.J.C.P.C.T. Gorj, George Drăghescu a luat iniţiativa să restituie literaturii gorjene un grupaj de poeme din lirica lui Tudor Voinea intitulată „Drumuri”.
În aceste „postume” găsite în posesia familiei poetului literatura confesivă a columnistului descoperit elev fiind la Liceul „Tudor Vladimirescu” de Titu Rădoi, vibrează transpersonal, mânată de un dor nebun. Zorii s-au adunat să-i lumineze drumul spulberat şi „focul lui încet se suie / din strigătul uitării” sfărâmat în firea poetului „celestă cochilie”” (Drumuri).
Convins că-l poartă în sine pe Adam „ şi Eva i-o oglindă a privirii” sale, poetul recaligrafiază legenda biblică a mărului în virtutea unei libertăţi a imaginarului discret reorientat spre-o hermeneutică a cercului închis spre a proteja dezmărginirea iubirii. Cu asemenea rostiri enigmatice, aceste postume se salvează dintr-o eventuală pierdere a luptei cu evoluţia neîntreruptă a poeziei. „Ignorare” e chiar o mică bijuterie atent şi inspirat şlefuită, polisată brâncuşian. Având ca punct de plecare gândirea oximoronică (coincidentia oppositorum) în opoziţia cochilie-peşteră, poetul sugerează diferenţa dintre labirintul Sinelui şi peştera Eului, lăsând în sarcină poeticităţii să reconcilieze contrastele ontologice şi fenomenologice. Poemele în vers liber par să reprezinte calea norocoasă a poetului: aceea pe care dicţiunea asertorică îşi subsumează ambiguităţile într-un discurs la vedere în care se mizează încă auctorial pe metaforă şi pe metonimie („M-am lepădat salcâmi”). Dublul său vegetal, salcâmul, îşi trimite cititorii ocazionali la mitologii străvechi în care resuscitate toposuri antice îşi oferă ultimele resurse: astfel curcubeele rătăcesc, ca Orfeu, prin vinele nopţii de bronz, în căutarea Euridicei, iar, din pricina întârzierii zeului fulgerului, poetul nu ştie unde s-au dus paşii străzilor pe care îngenunchease nechematul din el; protagonistul unui asemenea miracol al tăcerii bate la porţile soarelui ca să ceară o lacrimă pe obrazul salcâmilor săi ş.a.m.d.
„Mai târziu” po(i)etul, orfic precum orice columnist din prima generaţie (eu însumi am debutat ca orfist în „Extazul păsării de rouă” şi în „Sufletul grâului”) vrea să mistuie florile iadului ca să salveze „credinţa sihastrei fecioare” pe care asumându-şi-o nu mai vrea s-o schimbe cu o alta. În aceste „încriptări” constă toată misteriozitatea poeticii şi poematicii lui Tudor Voinea. Sacrul este alveolat în „formule” aproape eidetice: „un nimic fără margini / nimicul nimicului / deci nimic”.
„Ruga” e aproape capodoperă pe linia translată între psalm şi invocaţie, pe o temă/remă „postpercutantă” (Victor Nicolae) şi epiforică. O citez in integrum, pentru aura ei europeanoamericană: „Hai mi-ngăduie lângă altaru-ţi de foc / să te simt tulburându-mi somnul / înainte de naştere / pentru că ai ceva din tânguirea apelor / ce mă curge irezistibil spre mamă / şi numai aşa mă voi lepăda / de gustul mierii într-o zi / când voi pune sare pe suflet” (poem scris într-un aprilie 1971 în primii ani de columnism ai lui Tudor Voinea, la vârsta de 18 ani – n.m., I.P.B.).
Un sonet („Rătăcire”) seduce prin construcţia lui fermă, dar cu nişte contururi încătuşate într-o ramă de „corolă-ndoliată”, deşi poetul nu avea decât 16 ani. Ca un veritabil avatar al vreunui nou Villon, nou Rimbaud ori nou Labiş, gorjeanul Tudor Voinea scria monumental dar, provincial fiind, ostracizat de regimul comunistoid, procustianizat de-o stupidă cenzură dictatorială şi de „puternicii zilei”, slugi bicisnice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, îi era refuzat dreptul de a publica în revistele epocii (România Literară, Luceafărul, Ramuri, Astra, Amfiteatru, SLAST ş.a.m.d. – n.m., I.P.B.). Cărticica de seară „Drumuri” propusă nouă, iubitorilor de poezie, dintr-o generaţie deloc „nomenclaturistă”, protejată cu o abulică ambiţie, cu o răutate greu explicabilă, de acest Nicolae Manolescu (din ce în ce mai pe dinafara literaturii reale din România de după 1970 – n.m., I.P.B.) reales la al nu mai ştiu câtălea congres în fruntea unei U.S.R. vai, retrograde / depăşite de starea de lucruri revoluţionară dintr-o Românie care s-a încumetat să scrie «ALTFEL» – reiau şirul cumva ariadnic – cuprinde şi o exemplară «ars metapoetica / ars transpoetica», un în-toată-puterea-cuvântului „Triumf” pe care iarăşi îl reculeg fără nici o ezitare: „Vântul nu este decât o emancipare / a inferiorului spre simbol. / Nopţile n-au decât farmecul opac / al zorilor din sfera de gravitaţie / a unei molecule. // Iar când oamenii s-au mirat / am plâns / lacrimile au fost cauzele evoluţii: // Extazul n-a durat / decât până au devenit roboţii raţiunii // şi au râs atunci / dar au râs cu lacrimi / căci din momentul acela erau oamenii” (Triumf, iulie 1969).
Ion Popescu-Brădiceni
Posibila ieşire
Tudor Voinea a sporit, prin stingerea sa din viaţă, numărul poeţilor noştri remarcabili cu destin inclement. Cu cele două volume, Ninsoarea de la capătul lumii şi Iedera labirintului, sugerează hermeneuticii modalitatea unor lecturi infidele, prin care să fie identificate discrete ecouri de viziune şi stil din universul bacovian şi mitologic, ca semne convingătoare, de viabilitate şi expresivitate lirică, nu lipsite de autentic fior metafizic. A pornit şi a plecat, antum şi postum, pe aceste direcţii sau drumuri poetice majore, cu nostalgia şi melancolia unor ninsori imaginare, fără obsesia apocalipsei hibernale din bacoviana Decembre, conştient că iedera labirintului alegoric ar putea să ofere iluzia înfrigurată a evadării şi ieşirii din neantul existenţial.
Ion Trancău
