67 de ani de la începutul activităţii miniere la Rovinari (martie 1950 – martie 2017)-(I)

628

În fapt, Bazinul Minier Rovinari cuprinde aşezările dintre Drumul European (DE 79), ce leagă Comuna Drăguţeşti de Oraşul Rovinari – la Nord şi vecinătatea termocentralei Turceni – la Sud; aşezări străbătute de apele Jiului pe întregul traseu în albia unor ingenioase lucrări hidrotehnice, monumentale, asemeni Barajului care le cuminţeşte.
Comuna Rovinari, însă, având privilegiul ca, în satul său Poiana, să se fi pus în evidenţă încă din vechime prezenţa cărbunelui care, cu timpul, urma să-şi dezvolte iureşul năpăstuindu-i pe localnici în schimbul înavuţirii, decenii de-a rândul, a multora, a ţării întregi până la urmă, prin energia electrică produsă aici şi propagată peste tot: în industrie, în agricultură, în transporturi, construcţii şi habitat, susţinând din plin acel salt calitativ ce propulsase România până în anii 1989, în rândul celor mai dezvoltate ţări europene.
În Poiana, aşadar, în spaţiul istoric medieval, între linia satului şi Râul Jiu, se afla o baltă în jur de un kmp, neîntrecută prin limpezimea și fauna ei piscicolă. Ei bine, în acel răstimp, pe o iarnă geroasă, un uncheaş, nemaiavând nutreţ pentru capre, le-a dus la muguri improvizând un staul pe marginea acelei bălţi, înteţind un foc permanent. Numai că, „minune!”: focul ardea continuu chiar şi fără vreascuri.
Atunci, după spusa bătrânului Nicolae Trăistaru (cam prin a doua jumătate a anilor ’40, când trecuse de 105 ani), întâmplarea aceea a făcut mare vâlvă răscolind minţile multor localnici, chiar şi a celor din satele învecinate, venind la faţa locului să vadă ce şi cum! Ba, într-una din zile, a apărut acolo însăşi vătaful judeţului Jaleş, de la care, cei de faţă au aflat că „ar putea fi vorba de o anumită cantitate de <sâgă>” (Lat. – Pământ care arde).
Dar timpul a trecut, deopotrivă cu lumea; şi, în anul 1882, profesorul Grigore Ştefănescu, de la Universitatea din Bucureşti, străbătând această vatră de ţară, a observat cu surprindere de pe podul Jiului, din Poiana, cum, în malul stâng al râului, o mare parte din rătezul acestuia se punea în evidenţă ca fiind cărbune. Prin urmare, distinsul profesor a cercetat cu luare aminte această rocă, a sfredelit Pământul în lung şi lat peste tot, confirmând prezenţa, aici, a imenselor zăcăminte.
Prin Actul notarial autentificat sub nr. 370/21.02.1915, de către Notariatul de pe lângă Tribunalul Ilfov, a luat fiinţă Societatea Tehnică Minieră Rovinari, cu scopul extracţiei cărbunelui pentru cărămidării. Respectiva activitate nu a mai început. Acel act, însă, a ademenit trupele germane de ocupaţie, care, în anul 1916 – întrebuinţând copiii, femeile şi bătrânii – cu mijloace rudimentare, cu schilodirea multora, şi fără plata muncii, au extras circa 1000 de tone din zona de coastă a satului Rovinari, printr-o galerie deschisă în grădina lui Mitriţă Pufu. Nemţii, de-acum conştienţi de o asemenea mare bogăţie, prin Pacea de la Buftea din decembrie 1918, au menţionat în ruşinosul tratat şi dreptul lor asupra întregului volum de cărbune din Rovinari; tratat semnat cu nonşalanţă de către Prim Ministrul Alexandru Marghiloman, din partea Partidului Conservator, rămas în istoria neamului ca exemplu viu pentru succesorii săi de după 1989 hotărâţi să destrame, să risipească şi să înstrăineze toată averea românilor strânsă cu trudă şi patimi în cei 45 de ani anteriori, numai să fie pe placul cancelariilor occidentale din Apus.
Urmare unei iniţiative locale, prin Decretul Regal nr. 224/13.05.1922 şi a Ordinului Prezidenţial nr. 26/15.05.1922, s-a întocmit Procesul verbal de punere în posesia extracţiei a Societăţii de Tehnică Minieră Rovinari. Aceasta, la scurt timp, a devenit Societatea Civilă de Participaţiune Rovinari, transformată şi aceasta, în Societatea Română pe Acţiuni (S.R.A.), cu scopul fructificării naivităţii localnicilor de a-şi vinde avutul cumpărând acele blestemate de acţiuni fără acoperire. Iar, ca jefuirea să aibă şi un temei, în numai câteva luni, sus numita S.R.A. şi-a schimbat numele în Societatea Anonimă de Tehnică Minieră Rovinari (S.A.T.A.). „Anonimă!” Cum altfel?!… La o adicăt’lea – „prinde orbul, scoate-i ochii!” Din ce să se fi obţinut acel profit benefic acţionarilor, când, abia în anul 1924, s-au extras doar 224 tone cărbune; în 1926 cam 2807 tone şi numai 107 tone în anul 1927; departe de a fi compensat măcar cheltuielile de producţie, obţinută cu improvizări şi interminabile scandaluri. Ca urmare, la scurt timp, iniţiatorii s-au făcut nevăzuţi.
img1Şi, nu doar atât! La 27.09.1929, S.A.T.A. (înglodată în datorii!), beneficiind de o hotărâre guvernamentală privind „dezvoltarea iniţiativei autohtone”, a dat mina în arendă numiţilor: E. Werner, N.B. Schiumtzer şi M. Hasan („… curat autohtonă!”). Aceşti „întreprinzători”, venind la Rovinari să-şi joace ultima carte, zăbovind ceva timp în zonă, asemeni câinilor la uşa măcelăriei, alergaseră prin primării şi printre localnici anunţându-i cum că ei ar fi (pasămite), „salvarea” întruchipată a acestei lumi năpăstuite, clamând că, în sfârşit, „nimeni nu va mai flămânzi, având sub opinci o aşa mare bogăţie…”. „Te pomeneşti!” chibzuiau localnicii. „Dă, Doamne!” au zis cei mai scăpătaţi. „Maichea!” se întrebau scepticii. Numai că, triada sus pomenită, după ce în acelaşi an (1929) a extras numai 400 de tone, au adus mina în stare de faliment, fugind care’ncotro cu banii acţionarilor fără să fi plătit impozitele datorate societăţii…
Totuşi, concomitent cu atâtea sminteli în Destinul de început al scobirii după cărbunele Rovinarilor, Universitatea din Bucureşti, deşi lipsită de mijloace băneşti, în anul 1920 l-a trimis în zonă pentru documentare pe dr. Costinoiu. Acesta a săpat mai multe puţuri pe întinderea Bazinului minier, localizându-le în cele din urmă în partea vestică a satului Rogojelu, unde a săpat o galerie: plan înclinat, lung de 25 de metri, confirmând în mare parte bogăţia carboniferă a zonei. Tot astfel, în anul 1924, profesorul Grozescu, cercetând cu de-amănuntul datele lui Costinoiu, a consimţit veridicitatea acestora. La fel, în tot deceniul IV al anilor ’40 din secolul trecut, la rândul lor, cercetătorii Onicescu şi Chiriac, au sfredelit luncile, colinele şi dealurile de-o parte şi de alta a Jiului, pe întinderea dintre Biserica bălăceştilor şi aşezările din Sud: Sărdăneşti şi Strâmba, investigând, calculând şi estimând masa de cărbune util, decantând-o în analele Academiei Române. Dar, cu toate aceste strădanii, preţioasa bogăţie naţională din Rovinari nu a interesat pe nici unul dintre guvernanţii acelor timpuri!
Însă, du-te vreme – vino vreme, iată-ne în după amiaza zilei de 7 martie 1950, la lăsata secului de Paşte, când se încheiase timpul căsătoriilor.
În Bălăceşti, ca peste tot, satul vuia de strigătele comice ale tinerilor, satirizându-se între ei de tot hazul, strigându-şi, cam pe aceeaşi tentă: „Auz’ Mărie, auz’”. „Ce Mărie, ce?” „Toate fetele se măritară, toţi băieţii se-nsurară, numai Mihai Pasere, rămase de ocară. Să-l luăm pe lopată şi să-l aruncăm la Măria lu’ Licurici în vatră”.
Şi, ce credeţi? tocmai în hărmălaia aceea, de la vale îşi face apariţia perceptorul Ion Oproiu. În mijlocul satului se opreşte şi rămâne un timp, nemişcat în şaua calului. Lumea, ca lumea, în câteva minute începu să roiască în jurul său. Văzându-se luat în seamă, avea să spună, scurt: „Peste câteva zile, vor începe lucrările deschiderii Minei Rovinari. Rog pe cei interesaţi, să se prezinte luni ce vine, dimineaţa, în faţa Primăriei Rovinari. Nu-i minciună!”
Apele s-or mai fi liniştit în zilele acelea, dar noi, nu!
img2În ziua sorocită, bieţii oameni au plecat spre Rovinari cu noaptea-n cap, de prin toate satele, în grupuri mici, formând adevărate mulţimi pe măsură ce se apropiau de primărie. Destul de rece, dimineaţa aceea descinsese peste necăjiţii aceia aflaţi iarăşi pe drumul făgăduinţei, găsindu-i aproape dezbrăcaţi. Puţinul vestimentaţiei numai ce-o arsese prefectura cu etuvele în „acţiunea despăducherii”. Astfel, unii se aflau numai în cămaşa şi izmenele cu care dormiseră peste noapte, desculţi, cu capul descoperit; alţii purtau pantaloni militari sau de drugani peticiţi, dar fără haine; o parte din ei aveau haine care abia de se mai ţineau în cusături, dar fără pantaloni. Cei întorşi de pe front, puţini câţi mai supravieţuiseră măcelurilor de la Cotu’ Donului şi din Munţii Tatra – deşi „binecuvântaţi” de Petrache Lupu, mai purtau câte o rubaşcă peticită, pe care, ici – colo – aşa, ca impresie – atârnau nişte decoraţii de pe front sau insigne anterioare războiului, vădind harul purtătorului, ca „gospodar fruntaş”. Ba, Struţ din Poiana, mai avea cu sine o ulcică de ceramică inscripţionată: „Aniversarea M.S. regele Carol al II-lea”. Cu toţii, dădeau împestriţare mulţimii ca unei gloate scăpate din cine ştie ce pedeapsă.
După ce ne-am mai liniştit din vălmăşagul provocat de cei care se voiau mai în faţă, socotindu-se îndreptăţiţi după cum luptaseră pe front sau/şi după cum se înscriseseră în P.M.R., iată că la intrarea principală îşi face prezenţa tovarăşa Olaru, primăriţa, însoţită de un Domn care a depăşit aşteptările noastre, surprinzându-ne în mod neaşteptat de plăcut. Era inginerul George Drosescu. Un bărbat plin de consistenţă umană, cu corp atletic, bine legat în fibra prin care abundau muşchii dându-i multă profunzime, vigoare şi autoritate. Fruntea lată din care porneau rădăcinile puternice ale unui păr dens şi negru; având faţa cu nuanţe hindice şi privirea murelor coapte, emanând o mare forţă interioară, îl puneau în evidenţă ca pe un răzvrătit potrivnic greutăţilor vieţii, întruchipând curajul de a începe „zidirea” Rovinarilor. Avea mereu cu dânsul un străjer: Conştiinţa sa! Deci, un altfel de om decât Petrache Lupu!
Acel deschizător al viitorului nostru, s-a prezentat ca împuternicit din partea Comitetului Provizoriu al judeţului Gorj, dând citire Deciziunii acestuia nr. 109/15 martie 1950, care consfinţea „înfiinţarea pe aceeaşi dată a unei Secţii Chibzuită pentru exploatarea lignitului din cuprinsul judeţului Gorj, în subordinea Întreprinderii de Combustibil Gorj. Pe aceeaşi dată Domnul Drosescu fiind numit conducător tehnic, având competenţa primirii la muncă a cel mult 60 de lucrători plătiţi cu ziua.
„Cu 5000 de lei primiţi de la întreprindere, ni se istorisise Domnia Sa, am procurat 10 sape, 40 de lopeţi, 5 târnăcoape şi 9 cazmale. Acestea sunt neîndestulătoare. De aceea, vă rog, ca, începând cu 22 martie, să vă prezentaţi pe Valea Rovinarilor cu unelte de acasă, aşa cum sunt, şi, haideţi să începem treaba. <NOROC BUN>”.
N-aveam mai nimic! De unde să fi procurat acele unelte şi să mai fi ajuns cu iuţeală în primii 60 de ziua şi la punctul de lucru stabilit. Astfel, pe întrecute, am dat fuga la fierarii satelor. Ca urmare, Costică Gănănău din Pinoasa şi-a ars toţi prunii pentru cărbunii cu care ne-a confecţionat trei sape; Matei Piper din Buicani, abia a reuşit să încropească o sapă dintr-o sabie lăsată în fugă de către un neamţ care trecuse în primul război pe aici, zorindu-l pe Piper al Bătrân cu acelaşi scop: „zapp la Maritzu meu” (o mândră de-a lui). Sapa aceea nu s-a mai confecţionat fiindcă localnicii i-au făcut de petrecanie acelui înfuiezat. La rândul lui, Bâză din Drăguţeşti – „mai avut” – a realizat câteva târnăcoape şi răngi pentru cei din Cârbeşti, meşterindu-le pe nicovala adusă cu sine în raniţă, pe timpul ultimului război (1944), tocmai din Caucaz?!
Va urma
Mihail PASERE

1 COMENTARIU

  1. Va rog frumos soțul meu a lucrat la IMPoiana Rovinari din 1981 octombrie pina in 1992 septembrie și am vrea să solicităm cartea lui de muncă,va rugăm cu respect unde să căutăm Arhiva sau un birou de informații???.cu respect va mulțumim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here