1. Legendarul Cornel Fulger
Doctorul în istorie Vasile Arimia m-a căutat luni, 22 septembrie 2014, pe la amiază. Era la Arhivele din Târgu-Jiu cu universitarul Moise Bojincă, de-a cărui simpatie mă bucur de vreo trei-patru decenii. Suntem comunarzi de Peştişani şi amândoi îl idolatrizăm pe Constantin Brâncuşi. Cercetătorul neobosit Vasile Arimia are 90 de ani şi mă uluieşte cu vitalitatea-i infatigabilă, are o putere de muncă încă neepuizată, lucrează la o monografie a comunei al cărei fiu sunt eu însumi, de puşti.
Am copilărit la Drăgoieşti şi la Brădiceni la bunica dinspre mamă, Lucsiţa Popescu-Mocioi, şi la bunicii dinspre tată, Ştefănica şi Nicolae Popescu-Călăraşu. Şi comiteam tot soiul de năzbâtii şi năzdrăvănii, căci eram un fantast precoce, un spirit însetat de lectură, cu un suflet deschis spre alte orizonturi, tărâmuri, dimensiuni ale (i)realului şi ale (meta)realului, dar şi ale (trans)realului, zone (i)reversibile, pe care hălăduindu-le mi le apropriam cu o dezinvoltură / cu o ingenuitate / cu o continuitate / discontinuitate parcă genetice şi gata să se reliefeze transgenetic.
Iar tatăl meu, Ion (Nelu cum îi ziceau tovarăşii de partid), se lăuda, mie, un mânz, naiv, credul, mereu curios şi mereu flămând de „poveşti”, cu prietenia lui Cornel Fulger, prim-secretar al Regiunii Oltenia (de la Craiova), cu care „lucrase” ca „ilegalist” la Bucureşti, apoi ca activist la raionul Târgu-Cărbuneşti şi la raionul Baia-de-Aramă, pe funcţie de prim-secretar de U.T.M.
Sărac, având şapte fraţi mai mici ca el, doar dânsul aducea bani în casă, mai ales în anii de după război şi de secetă cumplită. Îmi povestea muica Lucsiţa că se hrănea, dimpreună cu copiii ei (era văduvă de război, Vasile, bărbatul, murindu-i pe front pe undeva prin Crimeea, ciuruit de-o mitralieră ucigaşă rusească în timp ce-şi săpa tranşeea) cu urzici, ştevie, dragavei, măcriş şi alte „buruieni” comestibile, dar fără mălai sau pâine, cu câţiva peşti prinşi pe râurile locale, câţiva raci, niscaiva fructe de pe deal, unele sălbatice (mălaiul cucului, coarne, coricove, mure, dude etc.), căci grâul şi porumbul nu se făcuseră din lipsa ploii.
Aşa se face că taică-miu devenise „comunist” convins; ce vreţi, burghezomoşierimea îl subestimase destul, îl frustrase de drepturile lui fireşti, îl umilise, îl înjosise etc.; e o stare de fapt trăită, nu o ficţiune „postepocală”. Pentru el, Cornel Fulger era un „semizeu”, căci figura acestuia se legendarizase: când îl vizitase, ba-pe-colo / ba-pe-dincolo, îl vrăjise cu haru-i narativ şi cu daru-i persuasiv.
Anecdotele cu „coada la peşte” şi cu „oficiile de exploatare forestieră” erau „folclor” urban. Vasile Arimia le relatează în memoriile sale şi nu zăbovesc asupra lor. Eu scot din uitare o altă întâmplare, căci a dat Domnul de-am fost „martor ocular şi auditiv”.
Tot umblând „deghizat” cum îi era obiceiul, Cornel Fulger a intrat într-un sat, în toiul secerişului. S-a dus direct în arie, dar fără „aerele” lui Niculae Moromete, despre care regretatul meu prieten, Ion Pecie, îmi relata, într-un interviu deja publicat, că nu i-a devenit deloc „plăcut”. S-a amestecat printre ţărani, atent la cum se comportau „activiştii” de partid trimişi în teren să promoveze întovărăşirea şi viitoarele cooperative agricole de producţie (C.A.P.-uri). Aceştia se tot învârteau ca vodă prin lobodă. Îmbrăcat fiind într-o şalopetă de „tractorist” – murdară de uleiuri şi motorină, Cornel Fulger s-a apropiat de unul dintre ei mai tinerel, şi cam filfizon, care, cu mâna stângă în buzunarul pantalonului şi purtând în cea dreaptă o mapă, se făcea că are şi el „obiectul muncii”. A tresărit când o voce tunătoare (batoza „urla” infernal) – ca să fie auzită – l-a acroşat dur: „De ce stai şi te uiţi? Nu ţi-e ruşine? Pune osul la treabă!”. Junele utemist l-a privit consternat: „Eu? Păi sunt de la Craiova”. „Zău? Nu mai spune! Şi amărâţii ăştia ce cred despre tine? Că eşti un trântor?” „Cine eşti dumneata să te iei de câra mea?” „Nimeni. Uite, eu am tractorul ăla în primire. Tu ce profesie ai?” „Păi am fost mecanic auto!”. „Bravo! Ia tractorul celălalt, până-i vine stăpânul. E plecat să mănânce şi stă degeaba. Adună baloturile şi du-le la depozit!”. Dând din umeri, îndoindu-se de situaţia în care se trezise fără voia sa, respectivul „cu mapa” s-a supus totuşi parcă mirosind ceva „necurat” la mijloc.
După un timp, în arie a poposit un ins pe-o bicicletă. S-a apropiat de Cornel Fulger şi l-a salutat scurt, râzând: „Să trăiţi, tovarăşe prim-secretar. Iar umblaţi „cu cioara vopsită”?”. „Mă, Nelule, puştiulică ăla i-al tău?”. „Deh, e-al meu, e nou. De-abia l-am recrutat. Nici nu i-a mijit bine mustaţa. Dar e băiat bun. O să scot untul din el până la urmă!”. „Dacă tu crezi! Fie! Nu mă amestec!”. „Eu mă sui pe batoză” – i-a precizat taică-miu, căci el era individul pe bicicletă. „Ei, bine, eu mă reped până la bază, să văd producţia de grâu”.
Seara, au dormit amândoi la sediul preşedintelui de C.A.P., fiecare pe câte o masă, acoperiţi cu raglanul din dotare şi cu două-trei volume groase din Marx, Engels, Lenin şi Stalin drept căpătâi, după ce-şi consumaseră conserva de fasole cu cârnaţi şi sfertul de pâine neagră, după, desigur, degustarea unei sticle de jumătate de kil de ţuică.
Doamne, ce oameni, ce vremuri, ce (de)ontologii romantice, ce moravuri stricte, ce morală (etică) revoluţionară! Ulterior, tatăl meu s-a reîntors acasă, în Brădiceni, ca secretar de sfat, ca preşedinte de C.A.P. şi chiar ca primar (înlocuindu-le pe Scânteie, care fusese trimis la studii).
Deştept foc, cu o memorie fascinantă, pe care i-am moştenit-o, tatăl meu „a progresat” de la simplu „muncitor necalificat” până la maistru, la U.M. Sadu, dovedind o voinţă de afirmare extraordinară, pe care iarăşi mi-a transmis-o. La un pahar de vin, duminica, peste pod, se simţea bine când îşi amintea de aventurile existenţei sale labirintice. Era un pic narcisist, defect pe care, în sinea-mi, i-l reproşam. Azi, mi se întâmplă şi mie să cad în „păcatul” ăsta, câteodată, pe care mi-l reprim cât pot.
Ba, din pricina dorinţei de a fi peste semenii săi, a absolvit şi Academia de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu”, lucrarea de diplomă fiind redactată dimpreună cu inginerul Călin (soţia acestuia, Ninica, avea să-mi fie colegă la „Gazeta Gorjului” şi la „Gorjeanul” patru decenii).
În prezent, tatăl meu s-a dus şi el să moară puţin, la doi ani după decesul mamei mele Elena. Şi din când în când mi-e dor de ei, de glasul lor ba tărăgănat, cântat, ba grijuliu, discret poruncitor: căci, pentru scumpii mei părinţi, eram mereu un caracter imprevizibil…
Închei aceste explorări ale trecutului cu tristeţe, dar şi cu o concluzie aspră, rechizitorie, „denunţătoare”: o să mor cu credinţa-mi neclintită că societatea capitalistă nu-i defel „ideală”, dimpotrivă îi e caracteristică – e clar – exploatarea omului de către om.
2. La Novaci, cugetând subsent
La Novaci, bătu-m-ar Gândul,
bate-ntruna, bate vântul,
se cutremură Cuvântul
să dea naştere Ideii
de la baza epopeii.
Astăzi, zeu, în taşca şeii,
duc un manuscris nescris,
– ce-i dorinţă grea şi vis –
a unui poet proscris,
ce-a căzut în puşcării,
printre morţi şi printre vii
cu suflete sângerii,
schingiuit şi zi, şi noapte,
bântuindu-l dor de moarte,
de-un urcior cu vin şi toarte.
* * *
La Novaci, Gândul mă-nvaţă
să fac timpurilor faţă,
însă le-a cuprins o ceaţă
şi-o mizerie cumplită.
Ţara parcă-i răstignită;
Nu mă duce în ispită,
Doamne, a mea răzbunare!
De la munţi şi pân-la mare
ne-a cuprins o disperare
că ne-am pierdut propriul sine.
Nu le e însă ruşine,
– vai de noi, biete destine,
ăstor îmbuibaţi prin furt,
ăstor hoţi cu gâtul scurt.
* * *
La Novaci, cuget, sub scut,
că a fi poet sub stele,
între litere rebele,
prins în jocul de mărgele,
rob unor temeiuri sacre,
sprijinind bătrâne lacre,
rege-al slăvilor din ciacre,
străjuind străbune porţi,
uşi cu umerii sub torţi,
şi cu templieri involţi.
Înapoi în viitor,
de va fi-şi-o fi să mor,
la Novaci într-un pridvor,
să se-ntâmple ca şi când
n-aş redeveni pământ
ci întoarcere-n cuvânt.
Ion Popescu-Brădiceni
