În octombrie 1959, la mai puţin de cinci ani de la constituirea întreprinderii Miniere Rovinari, ca unitate de interes naţional pentru extracţia lignitului din perimetrul Rovinari, a antracitului de la Schela şi a grafitului de La Baia de Fier, a fost înfiinţată întreprinderea Minieră Oltenia cu sediul în Craiova, având ca obiect de activitate proiectarea, cercetarea geologică, deschiderea şi exploatarea zăcămintelor de lignit din zona subcarpatică a Olteniei cuprinsă între Olteţ şi Dunăre.
În structura noii unităţi, pe lângă aparatul funcţional din Craiova, figurau trei sectoare miniere: Timişeni, Valea Motrului şi un depozit de materiale la Tg-Jiu, lângă depozitul de antracit, al minei Schela. Sectorul Albeni, a fost organizat în octombrie 1959, sub conducerea reputatului ing. Dijmărescu Dumitru, în incinta fostei mine Albeni, din satul Bolboceşti, ale cărei lucrări de deschidere începute în 1953, au fost întrerupte în 1955.
În noiembrie 1959 şi-a început activitatea sectorul Timişeni, condus de ing. Niculescu Hariton, într-o incintă provizorie amenajată la limita estică a fostului sat Timişeni, teren inclus acum în perimetrul carierei Pinoasa. Sectorul Valea Motrului s-a organizat în primăvara anului 1960, având în prima fază numai activitate de cercetare geologică şi de explorare. La acea vreme, funcţionam ca inginer debutant anul II la sectorul Albeni. După mai multe propuneri nefinalizate, privind mutarea mea la Motru, în dimineaţa zilei 06.06.1960 am primit dispoziţie de la directorul I.M. Oltenia ing. Bătăcui Cornel, să mă prezint la depozitul de la Târgu-Jiu, unde mă aşteaptă două autocamioane şi un tractor cu remorcă, încărcate cu o baracă metalică şi să mă deplasez la Motru pentru 10-15 zile, ca să organizez sectorul și să demarăm lucrările. N-am intuit atunci că această deplasare avea să se prelungească până în septembrie 1966. Ajuns în localitatea Ploştina, am parcat mijloacele de transport pe acostamentul drumului Tg-Jiu – Turnu Severin, în aval de complexul I.S.E.M. în zona convenită de I.M. Oltenia şi administraţia comunală de atunci. A doua zi am angajat un lăcătuş-mecanic, un dulgher şi doi muncitori necalificaţi şi am montat baraca metalică, care ne-a servit drept birou şi magazie de materiale până în octombrie 1960. Pentru depozitarea carburanţilor, lubrifianţilor şi a materialelor, am construit rampe din lemn, amplasate, de asemenea, în imediata vecinătate a drumului.
După 2-3 zile s-au adus două sondeze autopurtate, pe care le-am echipat cu formaţii de sondori, preluaţi cu transfer de la I.S.E.M., care-şi încheia activitatea în această zonă şi se muta spre alte localităţi de cercetare din ţară.
Ulterior am mai preluat de la I.S.E.M. tot prin transfer două formaţii de minieri şi am început săparea galeriilor de cercetare de pe aflorimentele stratelor de cărbune în perimetrele localităţilor Horăşti şi Băzăvani.
La sfârşitul lunii iunie 1960, efectivul sectorului Valea Motrului cuprindea 43 de muncitori, implicaţi în executarea următoarelor lucrări:
– galeria de cercetare Horăşti;
– galeria de cercetare Băzăvani;
– puţul de cercetare Horăşti;
– foraje de cercetare geologică, săpate cu două autopurtate la Horăşti, Băzăvani şi Leurda.
Printre primii angajaţi ai sectorului Valea Motrului s-au numărat: Dumitru Bîrcu – magaziner, Petre Rîmescu, Ion Dulămescu – lăcătuşi – mecanici, Dumitru Bobic, Ion Ghigulescu, Ion Săvescu – şoferi pe autocamioane, manipulanţi de materiale Gogan şi Tănăsoiu, toţi localnici din Ploştina şi satele învecinate.
Pentru lucrările miniere subterane, din lipsă de energie, am fost nevoiţi să aplicăm metode manuale pentru executarea tuturor operaţiunilor privind: săparea, susţinerea, încărcarea, transportul, inclusiv transportul pe verticală la puţuri şi evacuarea apelor.
De altfel, la acea dată, toată zona aferentă actualului bazin minier Motru, nu era electrificată, locuitorii folosind pentru iluminat prea cunoscuta – lampă cu petrol. Excepţie facea incinta complexului I.S.E.M. din Ploştina şi câteva locuinţe adiacente, care găzduiau salariaţi de la I.S.E.M., unde se folosea curentul electric produs de un grup electrogen de 25 C.P. În cursul lunii iulie am preluat de la sectorul Timişeni, un grup electrogen de 18 KW. Acţionat cu un motor T.N., pe care l-am montat la gura puţului 5 Horăşti, asigurând astfel energia electrică necesară pentru: mecanizarea transportului pe puţ cu ajutorul unui troliu A.S.E.A., folosirea pompelor centrifugale, pentru evacuarea apelor din puţ şi iluminatul electric în puţ şi la gura puţului pe timp de noapte.
Acest puţ de cercetare geologică a fost proiectat şi se executa în ideea, folosirii lui mai târziu ca puţ de aeraj pentru lucrările de deschidere ce urmau să se dezvolte pe stratul X, din perimetrul Horăşti. Din păcate lucrările au fost abandonate în noiembrie 1960, fără a atinge cota finală, când s-a înţepat a doua formaţiune de nisipuri fine cu apă (borchiş), care nu a mai putut fi traversată prin metoda clasică de săpare. Sectorul Valea Motrului, executa cu precădere lucrări de cercetare de detaliu, în vederea depistării şi alegerea celor mai bune poziţii pentru atacarea lucrărilor de deschidere şi amplasarea incintelor miniere de la Horăşti şi Leurda. Aceste perimetre aveau confirmate rezervele de lignit în baza cercetărilor geologice, hidrogeologice şi de explorare, efectuate de I.S.E.M. în perioada 1956 – 1960.
Odată cu înfiinţarea efectivă a sectorului Valea Motrului, respectiv primăvara anului 1960, în perimetrele miniere Horăşti şi Leurda, se organizau frecvent întâlniri între: I.P.R.O.M.I.N. Bucureşti – proiectantul general, cu specialişti din Ministerul Minelor şi de la I.M. Oltenia, care analizau în teren stadiul proiectării şi adoptau ultimele soluţii, în vederea finalizării proiectelor pentru deschiderea şi punerea în exploatare a minelor Horăşti şi Leurda, dirijându-se totodată şi lucrările cercetării de detaliu în aceste zone.
Concentrarea lucrărilor în perimetrele miniere Horăşti şi Leurda, a impus amenajarea vechiului dram de pământ Ploştina – Însurăţei – Horăşti şi Însurăţei – Leurda, pentru circulaţia auto, prin balastare şi construirea şanţurilor pentru scurgerea şi drenarea apelor.
Luna iulie a mai fost marcată şi de primirea a doua grupuri electrogene SKODA pe pneuri, cu puterea de 100 KW fiecare şi care au asigurat energia electrică pentru lucrările miniere din incinta centrală Horăşti începând cu septembrie 1960. Până la acea dată, grupurile au staţionat pe acostamentul drumului, lângă incinta provizorie de la Ploştina.
În ziua de 24 august 1960, a fost marcat în teren punctul de atac al galeriei I-400 – Horăşti, iar în 27 august 1960, al galeriei I-400 – Horăşti, primele două lucrări pentru deschiderea minei. Punctele de atac ale galeriilor au fost marcate în teren de topograful Petre Brudaşca, în prezenţa Ing. Kimellman – inginer şef al întreprinderii Miniere Oltenia, a altor specialişti de la întreprindere şi a subsemnatului care giram funcţia de şef de sector. Pentru executarea acestor lucrări au fost aduse formaţiile de mineri conduse de Ion Ionică de la Albeni, pentru galeria I-400 Dumitru Pop II de la Timişeni, pentru galeria I-100. Cu atacarea acestor lucrări a fost declanşată activitatea de investiţii în bazinul minier Motru.
La începutul lunii octombrie, incinta provizorie a sectorului de la Ploştina a fost mutată la Horăşti, unde se demarase amenajarea unei ample organizări de şantier ce cuprindea: birouri, sală de apel, atelier mecanic, magazii, depozit de materiale şi un magazin alimentar. Toate construcţiile au fost executate cu barăci metalice prefabricate din tablă ondulată şi au fost folosite până în toamna anului 1964, când s-a dat în folosinţă incinta definitivă, care fiinţează şi astăzi. În aceeaşi perioadă au început lucrările de deschidere la stratul VIII, prin planele înclinate I 500 – I 501, depozitul subteran pentru explozivi şi a minei pilot Horăşti, în care s-au experimentat diferite sisteme de susţinere într-un abataj frontal: lemn, stâlpi şi grinzi metalice diferite, precum şi primele cadre păşitoare concepute de eminentul inginer de mine Bădărău de la I.C.E.M.I.N. Bucureşti.
Forţa de muncă necesară executării acestor lucrări, cât şi pentru intensificarea lucrărilor de cercetare în Valea Locii, Leurda şi Ploştina, s-a asigurat prin angajări directe şi prin transferul unor formaţii complete de la sectoarele Albeni şi Timişeni, a căror activitate s-a redus destul de mult. De fapt, acestea s-au comasat într-un singur sector condus de ing. Dumitru Dijmărescu, iar ing. Hanton Niculescu, a fost adus în Valea Motrului, devenind oficial primul şef al acestui sector.
Amploarea lucrărilor a făcut ca efectivul sectorului să crească la 450 – 460 de angajaţi spre sfârşitul lunii octombrie 1960.
În decembrie 1960, au început lucrările de deschidere la mina I Leurda, prin galeria I-100, iar în primăvara anului 1961 a minei II Leurda, prin galeria I-400. Din toamna anului 1960 au fost demarate de către fostul T.C. Ind. Craiova, lucrările conexe privind construcţiile locative din coloniile Horăşti şi Însurăţei, iar primele perechi de blocuri cu apartamente şi cămine pentru nefamilişti au fost date în folosinţă în iunie şi respectiv august 1961.
Primăvara anului 1961, a fost marcată pe lângă extinderea lucrărilor miniere de deschidere la minele Horăşti şi Leurda, de atacarea celor de la minele Ploştina şi Roşiuţa şi de începerea unor ample lucrări de construcţii de suprafaţă printre care:
– amenajarea pe noul traseu şi betonarea drumului Ploştina – Însurăţei – Horăşti şi a racordului însurăţei – Leurda.
– modernizarea drumului Strehaia – Broşteni – Ploştina;
– incinta centrală Meriş, cu toate utilităţile;
– racordul C.F.R. Strehaia – Motru;
– racordurile C.F.N. – Incinta centrală Motru cu minele Horăşti şi Leurda;
– alimentarea cu energie electrică 35/20 KV din sistemul naţional a incintelor miniere Horăşti, Leurda şi Ploştina;
– primele trei blocuri din Municipiul Motru.
Ca urmare a intensificării lucrărilor miniere subterane, executate în regie, la mijlocul anului 1961, activitatea minieră de la Motru a fost restructurată pe trei sectoare şi anume:
– sectorul I, cu sediu în Horăşti, având ca activitate executarea lucrărilor de investiţii în regie, de la mina Horăşti şi mina pilot Horăşti, sub conducerea ing. Hariton Niculescu;
– sectorul II, cu sediul în Ploştina (Valea Cireşului), având ca activitate executarea lucrărilor de investiţii în regie, pentru deschiderea minei Ploştina, lucrările de cercetare din perimetrele: Roşiuţa, Lupoaia şi Timişeni în lichidare, sub conducerea ing. Dumitru Dijmărescu.
– sectorul III, cu sediul în Leurda, având ca activitate executarea lucrărilor de investiţii în regie, pentru deschiderea minelor I şi II Leurda, precum şi balastiera de pe râul Motru, de la Olteanu (Cătunele), sub conducerea ing. Simion Giorgi. De agregatele extrase din balastiera Olteanu, beneficiau toate trei sectoarele miniere şi parţial, până la organizare, unele unităţi de construcţii, care executau lucrări în antrepriză. Sectoarele erau independente, subordonate direct întreprinderii Miniere Oltenia din Craiova şi aveau în dotare proprie mijloacele de transport şi utilajele auxiliare pentru deservire.
Pentru urmărirea lucrărilor de investiţii în antrepriză, s-a constituit un nucleu de diriginţi de şantier la Motru, sub coordonarea serviciilor de specialitate de la I.M. Oltenia. În acea perioadă săptămânal, de marţi până vineri, veneau în delegaţie specialişti de la întreprindere, pentru a coordona desfăşurarea tuturor lucrărilor din zonă în regie, antrepriză, conexe şi colaterale. Spre sfârşitul anului 1961, a fost dat în circulaţie provizorie, tronsonul C.F.R. Strehaia – Jirov, iar în gara Jirov s-a amenajat un depozit provizoriu în tranzit, pentru materiale, utilaje şi o platformă pentru cărbune. Depozitul era subordonat direct întreprinderii Miniere Oltenia din Craiova, care a deservit la început cele trei sectoare miniere din Motru, iar mai târziu şi unele unităţi de construcţii ce-şi desfăşurau activitatea în cadrul bazinului minier Motru. Odată cu înfiinţarea depozitului de la Jirov, au început şi livrările de cărbune extras din lucrările miniere de deschidere, şi cercetare de la mina pilot Horăşti, către Termocentrala Doiceşti. Anul 1961 a fost marcat şi de intensificarea mecanizării proceselor de muncă în subteran, minele din Motru constituind adevărate laboratoare naturale pentru testarea diferitelor utilaje şi complexe miniere, completarea şi definitivarea tehnologiilor privind: săparea şi susţinerea galeriilor şi abatajelor, încărcarea şi transportul materialului derocat (cărbune, steril), cît şi a condiţiilor de mediu şi aeraj. Efectul mecanizării s-a concretizat în creşterea de câteva ori a randamentului şi scurtarea considerabilă a perioadei de lansare în producţie a minelor. Au fost stabilite şi unele recorduri naţionale la săparea lucrărilor de deschidere şi pregătire: 308 ml în luna august 1961 la galeria I-400 Horăşti (brigadier Forlafu) şi peste 500 ml în luna octombrie acelaşi an la galeriile I-400, de la Horăşti şi Leurda. Astfel de viteze de avansare în galerii au continuat, iar mai târziu s-au extins şi la abatajele frontale echipate cu complexe mecanizate de susţinere – transport şi tăiere cu combine, unde vitezele de avansare lunare au depăşit frecvent 100-130 ml.
În trimestrul II 1962 – Întreprinderea Minieră Oltenia a fost ridicată în grad, primind denumirea de Trustul Minier Oltenia, cu sediul tot în Craiova. Trustul a preluat întreprinderea Minieră Rovinari, devenită exploatare, iar la Motru s-a înfiinţat Exploatarea Minieră Motru, cu sediul la Însurăţei, căreia i s-au subordonat cele trei sectoare, atelierul din Horăşti şi mijloacele de transport.
E.M. Motru a început să funcţioneze efectiv din luna august având la conducere ca director pe ing. Hariton Niculescu şi pe ing. Dumitru Dijmărescu, ca inginer şef. Această formă de organizare s-a menţinut aproape 4 ani, timp în care s-a declanşat la scară industrială, procesul de extracţie a lignitului din subteran, prin abataje cu front scurt (camere) pentru stratele cu grosimi mai mari şi cu front lung (frontale) pentru stratele cu grosime mică şi medie, la primele trei mine: Horăşti, Leurda şi Ploştina.
La tăierea cărbunelui s-au folosit la început explozivi de mină a continuat acest sistem la abatajele cameră, iar la abatajele frontale s-au introdus combinele de abataj. Susţinerea abatajelor, a început cu lemn, apoi cu fier, folosind diferite tipuri de stâlpi şi grinzi, iar la abatajele frontale, mai târziu s-au introdus complexele mecanizate de susţinere şi transport, sistem care a fost generalizat la toate abatajele de acest gen. Transportul cărbunelui a fost mecanizat complet încă de la abatajul experimental de la mina pilot Horăşti, prin folosirea transportoarelor cu racleţi în abataj şi transportoare cu bandă de cauciuc pe restul traseului din subteran şi la suprafaţă până la punctul de încărcare în vagoane C.F.R.
În această perioadă s-au pus în funcţiune o serie de construcţii de suprafaţă, care au creat spaţii noi de cazare, au asigurat fluenţa procesului de transport-aprovizionare cu: materiale, piese de schimb şi utilaje, precum şi la desfacerea producţiei de cărbune către consumatorii din ţară. Printre aceste obiective se pot enumera:
– incinta centrală Meriş, cu toate dotările şi utilităţile, inclusiv clădirea administrativă, ce găzduieşte în prezent administraţia exploatărilor miniere de cariere şi subteran;
– deschiderea circulaţiei publice pe linia C.F.R. Strehaia – Motru;
– incintele definitive, cu toate utilităţile, inclusiv clădirile social-administrative, de la minele: Horăşti, Leurda şi Ploştina;
– triajele C.F.N. şi racordurile C.F.N. de la gara Însurăţei la cele trei mine şi deschiderea traficului de marfa pe acestea;
– drumurile modernizate de la incinta centrală Meriş la incintele definitive ale minelor;
– un număr important de apartamente şi construcţii de utilitate publică în actualul municipiu Motru. În acelaşi timp au fost intensificate lucrările pentru deschiderea minelor Roşiuţa I şi Lupoaia, precum şi construcţiile de suprafaţă legate de: asigurarea acceselor auto şi C.F.N., sortarea, încărcarea şi expediţia cărbunelui, construcţia incintelor definitive cu utilităţile şi dotările necesare.
La începutul anului 1966, în bazinul Motru a avut loc o nouă structurare organizatorică, care a condus la desfiinţarea Exploatării Miniere Motru şi înfiinţarea unui grup de coordonare denumit de unii – Trustuleţ -, sub conducerea ing. Hariton Niculescu, care deţinea funcţia de inginer şef al Trustului Minier Oltenia, pentru activitatea de subteran. Totodată au mai fost constituite următoarele subunităţi, cu dublă subordonare, T.M. Oltenia din Craiova şi Grupul de coordonare Motru:
– Exploatarea Minieră Horăşti, având conducerea tehnică formată din – inginerii: Dumitru Dijmărescu – director şi Dumitru Roşu – inginer şef;
– Atelierul mecanic din incinta centrală Meriş;
– Garajul auto cu parcul de maşini pentru transportul de marfă şi personal;
– Transportul C.F.N., de la incinta centrală Meriş la minele Horăşti, Leurda şi Ploştina;
– Depozitele şi magaziile din incinta centrală Meriş;
– Coloniile miniere de la Însurăţei şi Horăşti. Salariaţii Grupului de coordonare, erau angajaţi ai Trustului Minier Oltenia, cu locul de muncă la Motru şi activau în următoarele compartimente funcţionale, în noul sediu administrativ din incinta centrală Meriş:
– serviciul tehnic – producţie – protecţia muncii;
– serviciul aprovizionare – transport – desfacere;
– biroul contabilitate – financiar – administrativ;
– staţia de salvare minieră.
Noua formă de organizare a creat preludiul pentru constituirea unei unităţi cu personalitate juridică pentru întreaga activitate minieră din bazinul minier Motru. Acest fapt s-a produs la data de 31 martie 1967, când a fost desfiinţat Trustul Miner Oltenia. Odată cu desfiinţarea trustului au fost înfiinţate două întreprinderi miniere: Rovinari, cu sediul în Rovinari şi Motru cu sediul la Motru în grupul social-administrativ din incinta centrală Meriş. Aceste întreprinderi au preluat în zonele respective pe lângă activitatea de producţie şi activitatea de dezvoltare şi investiţii ale fostului trust. Personalul care a activat în cadrul trustului în majoritate au fost transferaţi la Motru, câţiva la Rovinari, iar restul, în special cei de la proiectare, la Institutul de Proiectări Miniere, nou înfiinţat la Craiova şi care era subordonat direct ministerului de resort.”
Ing. Simion Giorgi, Pasere Mihail
