Pericopa Evanghelică a Duminicii a 7-a după Rusalii, în care se vorbește despre vindecarea celor doi orbi și a unui mut din Capernaum, ne dovedește cu puterea argumentului de netăgăduit, că de data aceasta, cei doi nevăzători, cerându-I cu credință izbăvire Lui Iisus, au fost vindecați degrabă, iar cel fără de grai, care avea demon întrânsul, numai la insistențele celor apropiați lui dezlegatu-i-s-a graiul și a putut vorbi, lucru care întărește prin dumnezeiască făptuire ceea ce înseamnă negrăita minune a vindecării trupului și a sufletului omului.
Deci, aflăm de această dată despre o credință puternică și neclintită la cei doi orbi, fiindcă aceasta se manifestă din adâncul sufletului lor, iar ei preînchipuie sufletul și trupul cu înțeles duhovnicesc. De aceea, fericit se arată creștinul care crede cu toată ființa sufletului și a trupului în Dumnezeu și în existența lucrurilor nevăzute, așa cum nefericit se dovedește omul, chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu și în existența vieții veșnice, pentru că mintea lui este întunecată și trupul său e pătimaș, ambele fiind orbite de pofte și de păcate apăsătoare!
“Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne!”
“Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David! Şi intrând [Domnul] în casă, au intrat orbii la El, şi le-a zis lor Iisus: Credeţi că pot să fac aceasta? [Şi] i-au răspuns Lui [orbii]: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor zicând: După credinţa voastră să vi se facă vouă! Şi li s-au deschis ochii lor. Şi i-a certat pe ei Iisus, zicând: Vedeţi ca nimeni să nu cunoscă [minunea]! Dar ei, ieşind, L-au făcut cunoscut pe El în tot pământul acela. Şi plecând ei, iată!, i-au adus Lui un om mut, care era demonizat. Şi fiind scos demonul, mutul a vorbit. Şi mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat astfel în Israel! Şi fariseii ziceau: Cu arhontele demonilor îi scoate pe demoni! Şi mergea Iisus în toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor şi vestind evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa” (Mt.9, 27-35). Deslușim, așadar, că mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de anumite lucruri să o facă, dar va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului, pe care nici el singur nu le percepe. Dar, pentru negrăita vindecare a trupului și a sufletului omului, rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. În acest fel, se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, chiar dacă nu ştie de unde va fi mai mult ajutat. Dar, dacă el se va hotărî să încerce şi această alternativă a vieții, adică o viață cu un Dumnezeu căruia noi Îi spunem Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, tot ceea ce se întâmplă în Biserica Lui devine atât de important, pentru ca omul să se hotărască să creadă în sinea lui şi să-şi exprime cu fermitate această hotărâre, numai în rugăciunea lui!
El S-a atins de ochii lor şi a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”
Prin urmare, Mântuitorul se afla în acelaşi Capernaum, înconjurat de oameni dornici să-I asculte cuvântul şi să vadă o faptă minunată, așa cum considerau unii dintre ei, care veneau doar din curiozitate şi gâlceavă. De aceea, supărat pe această mefiență a unora dintre cei care Îl urmau, Mântuitorul spunea că: “Neamul acesta cere semn; dar nu i se va da lui, decât semnul lui Iona proorocul” (Luca 11, 29), când El va şedea cu Trupul Său în mormânt, asemeni proorocului în pântecele chitului. Deci, iată-L pe Mântuitorul ieşind din casa în care tămăduise pe paralitic, iar în urma Sa doi orbi strigau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David” (Matei 9, 27). Nici nu ştim dacă cei doi infirmi erau orbi din naştere sau aveau acest handicap de pe parcursul vieţii, dar ceea ce ştim şi afirmăm cu certitudine este că cei doi orbi se apropiau de Mântuitorul cu ochii inimii, deschişi şi luminaţi de credinţă, pentru că în timp ce majoritatea semenilor lor vedeau fizic, cu ochii sufletului rămâneau orbiţi datorită necredinţei şi împietririi inimii lor. De aceea, supărat pe orbirea spirituală a celor care în zadar cereau semne şi minuni, Mântuitorul le reproşa: “De n-aţi fi văzut minunile pe care le-am făcut, păcat nu aţi avea. Dar acum nu (mai puteţi să) aveţi cuvânt de apărare”. Dar, cât de semnificativ și de interesant ne apare acest contrast! Oare, de unde ştiau aceşti orbi că Mântuitorul este Fiul lui David sau Mesia? Desigur, auziseră şi ei că Mântuitorul Hristos redase vederea altor orbi, tămăduise surzi, îndrăciţi, leproşi şi chiar înviase din morţi, iar astfel de lucruri minunate nu puteau fi săvârşite decât de cineva cu o putere dumnezeiască. Dacă în Vechiul Testament, profeţii cereau lui Dumnezeu fapte minunate pentru cei neputincioşi, Mântuitorul este Cel Care lucrează cu propria Sa îndumnezeită putere. Şi acest adevăr este destul de limpede observat chiar şi pentru aceşti doi orbi, care înţeleg că numai prin venirea lor la Hristos, vor putea vedea cu adevărat. Aşadar, cei doi orbi se apropie de Mântuitorul cu ochii inimii deschişi, şi aşa încep a striga către Dânsul, cerându-I milă: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne!” (Matei 9, 27), ca apoi să asistăm la un scurt dialog între Mântuitorul şi cei doi orbi: “Credeţi că pot să fac aceasta”(să vă redau vederea fizică)?, îi întreabă Mântuitorul. “Da, Doamne”, I-au răspuns ei! Atunci, El S-a atins de ochii lor şi a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 28-29). Şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, ne spune cum îndată credinţa lor s-a verificat, pentru că “S-au deschis ochii lor” şi au început să vadă (Matei 9, 30). Era un fel de verificare a credinţei ce-o aveau, pentru că de n-ar fi crezut, ochii lor nu s-ar fi deschis.
“Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel (nu s-a văzut asemenea minune!)”
După această minune, continuă Evanghelia, cei doi orbi fiind tămăduiţi, au plecat, vestindu-L pe Mântuitorul şi minunea aceasta, “în tot ţinutul acela” (Matei 9, 31). Şi urmează, apoi, încă o minune relatată de Evanghelia acestei Duminici: tămăduirea unui “mut, având demon” (Matei 9, 32). Pentru că “fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 33). Oricum, Evanghelia se încheie cu mirarea celor prezenţi, a celor mai mulţi care se minunau, spunând: “Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel (nu s-a văzut o asemenea minune)” (Matei 9, 33), dar şi a unor farisei, care din invidie nu făceau altceva decât să-L calomnieze pe Mântuitorul şi să spună: “Cu arhontele demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). Deci, să deslușim că după ce demonul a ieșit din om…acela a vorbit. Iar, pentru pentru ca să vorbim cu alții, trebuie să-l învingem mereu pe demonul care ne ține pe loc, care ne închide în propriile noastre opțiuni înguste, care ne desfigurează și ne denaturează personalitatea. Pe acestea toate ni le spune Evanghelia Duminicii acesteia, care dincolo de negrăita vindecare a trupului și a sufletului, chiar ne întărește în credința noastră, fiindcă adevărul și viața Împărăției lui Dumnezeu sunt cele care vindecă toată boala și neputința în popor. Pentru că viața liturgică și duhovnicească sunt adevărata gândire a umanității și adevăratul ei mod de viață, pe acesta îl dorim a însemna un gen de normalitate. Noi ortodocșii, toată viața, nu facem altceva decât să ne ostenim să devenim tot mai îmbisericiți. Și cei care se chinuie să țină toate posturile, să se roage tot mai mult, să vină tot mai mult la Biserică, să fie tot mai mult creștin ortodocși au înțeles cât de greu e să fii ortodox autentic. Ce greutate presupune dezlipirea noastră de aspectele grosiere ale vieții secularizate, pentru a avea aripi duhovnicești interioare prin care să ne înălțăm interior, spre Dumnezeu. Pentru că, vai de sufletul acela condus de un trup tot mai pătimaș, orbit de pofte și de păcate, căzut în prăpastia iadului, mai ales că în situația în care cei doi orbi n-ar fi crezut cu adevărat în puterea dumnezeiască, nu s-ar fi vindecat nicidecum, sau s-ar fi vindecat doar acela care credea nestrămutat. Poate că nu e de ajuns ca să avem ochi, ci trebuie să și vedem ceea ce trebuie să vedem, iar dacă vedem cu adevărat lucrurile din jur, din cauza sănătății fizice a ochilor noștri, adevărata sănătate a sufletului, care vine din credință și din sfințenie, ne dă adevărata vedere. Iar dacă vederea fizică înseamnă răsfrângerea luminii în ochii noștri, din afară spre înăuntru, vederea duhovnicească e o vedere din înăuntru spre în afară, Harul Lui Dumnezeu fiind lumina minții noastre.
Domnul cere celor doi orbi vindecaţi: “Vedeţi, nimeni să nu ştie!”
Oricum, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această Pericopă Evanghelică este, în opinia noastră, «discreția» pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi, pentru că le spune: “Vedeţi, nimeni să nu ştie!”. Dar, nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni pe care o săvârşeşte. Pentru că, s-ar putea să credem cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, fără a fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu Însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte! De aceea, lipsiți de lumină duhovnicească, foarte mulți văd doar ceea ce-i interesează. De celelalte fac abstracție…Însă, când faci abstracție de alții, de toți ceilalți, pentru ca să îți vezi doar de interesele tale mărunte, atunci ești orb pentru alții și ești orb și pentru tine, pentru că lucrurile acestei lumi sunt create de către Dumnezeu ca materiale de construcție ale comuniunii și nu ale egoismului! Mântuitorul Hristos a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine, doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite și la solicitarea celor care sufereau sau Îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de faptele Sale minunate, nu a exagerat nicidecum!
Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol în mijlocul mulțimilor! Iisus nu ne lasă nici pe noi să ne “dăm în spectacol”, tocmai pentru a înțelege mai bine că viața în Hristos trebuie să fie slujire în discreţie și prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie și în smerenie, adică, exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi cu «publicitatea» în stil comercial. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care trebuie să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor, pentru a se remarca mai mult pe sine! Intrând în Casa Domnului, să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia omului care a venit să se roage cu adevărat (Lc.18,10-14). În biserică, venind și așezându-ne într-un loc cât mai retras, acolo unde ne-am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la Inima Lui Dumnezeu, Cel Care priveşte în taină la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt.6,6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa celor doi orbi și a mutului demonizat din Evanghelie, tocmai pentru a făptui negrăita vindecare a trupului și a sufletului celor care au cu adevărat o credință!
Profesor, Vasile Gogonea
