Pericopa Evanghelică a Dumnicii I după Rusalii descoperă în inimile credincioșilor Icoana Sfintei Treimi, prezentată sub chipul celor Trei Îngeri care stau la masă cu Avraam şi Sarra, ceea ce sugerează nu numai unitatea, egalitatea şi de-o-fiinţimea Treimii, ci şi chemarea lui Dumnezeu de a fi şi noi părtaşi cu sfinţii la Ospăţul Împărăţiei Sale.
De aceea, cinstindu-i în Duminica aceasta pe toţi sfinţii, care acum şi în veci se bucură de vederea feţei lui Dumnezeu, ne arătăm şi noi dorinţa de a fi împreună-moştenitori cu ei în Rai, locul de negrăită bucurie, fiindcă acolo, prezența sfinților cu sufletul curat, ca niște adevărate modele ale mântuirii, ne ajută să îndeplinim cu mai mare simţ de răspundere cuvântul Domnului, pentru a ne face mai lucrători la toată fapta cea bună.
«Sfinții sunt considerați armata de geniu a Lui Hristos»
Sfinții sunt considerați armata de geniu a Lui Hristos, pentru că în acest uriaş sobor al tuturor sfinţilor pe care îi cinstim în această Duminică se află toţi strămoşii neamului omenesc, toţi patriarhii şi sfinţii prooroci ai Vechiului Testament, împreună cu toţi drepţii dinainte de întruparea Mântuitorului, răscumpăraţi de El prin jertfa Sa pe Cruce. Ei sunt acei despre care marele Apostol Pavel scrie în Epistola către Evrei că sunt acei sfinţi pătimitori pentru dreapta credinţă şi pentru Hristos, pentru Dumnezeu! Au fost chinuiţi, au suferit batjocuri şi bice, ba chiar lanţuri şi închisoare, au fost puşi la cazane, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului(Evrei 11, 36-38). Tot acum, laolaltă cu ei, cinstim cu evlavie pe toţi prietenii lui Dumnezeu din Legea harului, adică cinstim fericitele cete ale apostolilor, ale mucenicilor, ale sfinţilor ierarhi, ale cuvioşilor părinţi, bărbaţi şi femei, şi ale tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu din toate timpurile şi din toate straturile vieţii sociale: pescari ca Sfinţii Apostoli, grădinari, vameşi, negustori, ciobani, cizmari, ostaşi, împăraţi, mineri, fierari, bucătari, avocaţi, doctori sau filosofi, care în mijlocul societăţii şi în cadrul vieţii de familie, în munca lor de toate zilele s-au nevoit, dar în același timp s-au îngrijit şi de sufletele lor, păstrând legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi viaţă cinstită, împlinind poruncile lui Dumnezeu, şi aspru şi-au sfinţit viaţa când li s-au scris numele lor în cartea vieţii, în Împărăţia lui Dumnezeu. Multitudinea și varietatea vieţii sufleteşti a oamenilor, a vieţii istorice a lumii şi a darurilor Sfântului Duh a făcut şi face ca sfinţii să nu fie toţi de acelaşi fel şi pe aceeaşi treaptă: unii au fost patriarhi, alţii prooroci, alţii apostoli, alţii mucenici, alţii Părinţi ai Bisericii sau simpli credincioşi, alţii miniştri sau servitori, alţii liberi sau robi, alţii nevoitori în lume sau în pustiu, alţii împăraţi şi alţii soldaţi, alţii învăţaţi şi alţii neînvăţaţi, alţii tineri şi alţii în vârstă, unii bărbaţi şi altele femei, în diferite veacuri şi pe întreaga suprafaţă a pământului, iar aceasta răspunde cuvintelor Mântuitorului: “În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”!
“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”
Îi cinstim în această Sfântă Duminică, după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc, pe toţi acei care, de la începuturile lumii şi până acum, în toate timpurile şi în toate locurile pe unde au trăit, s-au străduit să păstreze demnitatea lor de oameni, închinându-şi toată viaţa lor în slujba binelui şi a dreptăţii, în slujba Lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este un cerc închis, un domeniu strict determinat, ci, ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”! (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte, dar era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine voiește și se smerește! Dintre multele categorii sociale, mulți au intrat în sfinţenie. Şi aflăm din Vieţile Sfinţilor, cum au petrecut şi şi-au săvârşit vieţile lor. Aşa încât cinstea sfinţeniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugăciune, de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţenia noastră! De aceea, împotriva lor şi a dumnezeieştilor lor învăţături s-au alarmat domnii şi împăraţii cei puternici ai pământului şi s-au aprins de mânie, oamenii în particular s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, membrii instanţelor judecătoreşti s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, gata să taie şi să schingiuască pe oricare Îl va propovădui pe Hristos Cel răstignit şi Înviat! Ne aflăm, așadar, în prima Duminică după Rusalii, o zi în care Biserica face pomenirea tuturor sfinţilor cunoscuţi şi, mai ales, a celor care au rămas necunoscuţi, dar ale căror nume şi urme s-au pierdut în timp, fiind, însă, cunoscuţi de Dumnezeu. Pomenirea acelor oameni care, prin credinţa lor neclintită, harul mântuitor şi lucrarea faptelor de iubire într-un mod dezinteresat, s-au făcut bineplăcuţi lui Dumnezeu, iar acum, duc o viaţă fericită în Rai sau în Biserica triumfătoare, devine mai mult decât necesară! Originea acestei sărbători este în Răsărit, probabil, înainte de secolul al IV-lea, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur face referire la această sărbătoare într-una din omiliile sale! Putem vedea cu toții că puterea Sfântului Duh face şi astăzi sfinţi prin revărsarea continuă a darurilor Sale în sufletele credincioşilor care cercetează Biserica.
Un adevărat sfânt este în continuă mistuire a puterilor sufleteşti şi trupeşti
Darurile Sfântului Duh nu se împuţinează şi nu încetează niciodată, fiindcă niciodată nu va înceta setea sufletului creştin după sfinţenie şi după Dumnezeu! Sfinţenia înseamnă lupta stăruitoare împotriva nedreptăţii, a minciunii, a întinării vieţii personale şi a vieţii de familie, a urii, a robiei, a trufiei, a lăcomiei, a bolii, a ignoranţei, a lenei, a intrigii, a neînţelegerii, a războiului, într-un cuvânt, lupta contra tuturor relelor care macină viaţa oamenilor. Şi cum viaţa oamenilor, astăzi, nu numai că nu se menţine, dar şi sporeşte cantitativ, deşi are încă destule umbre, este firesc să tragem concluzia că Dumnezeu voieşte acest lucru pentru sfinţii Săi, care se nevoiesc între noi pentru munca noastră şi pentru a noastră mântuire. Noi îi cinstim pe toţi sfinţii pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în credinţă, pentru caracterul lor hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii lor şi pentru sfinţenia vieţii lor.
Îi cinstim pentru că au devenit cetăţenii Casei Lui Dumnezeu, prietenii şi iubiţii lui Dumnezeu şi pentru că acolo unde sunt acum, în împărăţia lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre, ne văd cum trăim, cunosc trebuinţele noastre şi necazurile noastre, se bucură de întoarcerea noastră către Dumnezeu şi se roagă şi mijlocesc pentru noi, atunci când le cerem ajutorul, mai ales atunci când rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bineprimite de Dumnezeu! Așa cum am fi noi tentați să-i judecăm, dacă şi-ar face o autoprezentare sau ar fi atraşi de publicitate, sfinţii n-ar mai fi sfinţi, fiindcă însuşirile principale ale unui sfânt sunt: smerenia sau discreţia, desăvârşirea, munca mistuitoare şi rugăciunea unită cu jertfa pentru alţii. Un adevărat sfânt este în continuă mistuire a puterilor sufleteşti şi trupeşti, este o făclie mereu arzândă şi mereu temându-se că n-are timp să isprăvească totul. Fiind întruparea dragostei şi a jertfei pentru toţi, sfântul rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, “nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7). Acolo unde întâlnim un asemenea om, să ştim că avem în faţa noastră un sfânt.
“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”
Prin tot ceea ce nutrim în ființa noastră, să realizăm faptul că sfinţii au fost şi sunt preţuiţi de oameni prin cinstirea care li se aduce şi prin bisericile şi măreţele catedrale ce s-au ridicat şi se ridică în amintirea lor. Unii dintre ei au lăsat opere nepieritoare de teologie, de filosofie, de desăvârşire duhovnicească, de liturgică, de oratorie, de ştiinţă, de artă literară, de educaţie. Alţii au creat şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială şi au luptat împotriva robiei, a exploatării, a urii şi a războiului, încercând să facă din cetatea pământească o cetate cerească. Mulţi dintre ei au luat parte la sinoade ecumenice şi locale, contribuind prin credinţa şi ascuţirea minţii lor la lămurirea şi formularea adevărurilor de învăţătură ortodoxă. Unii dintre ei şi cei mai fericiţi, au văzut faţă către faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au fost cu El în timpul petrecerii Sale pământeşti, ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfinţii Apostoli. Alţii au pus temelia unei lumi şi ere noi, ca Sfinţii Justinian şi Ciprian, Irineu şi Atanasie, Capadocienii şi Ilarion, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nissa, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, adevăraţii Samsoni ai credinţei, mai ales că sunt destui aceia care au dat tărie de stâncă Bisericii prin mărturiile lor în împrejurări grele sau importante, ca sfinţii Antonie, Nicolae ş.a. Ca să intrăm pe această cale a sfinţeniei şi să sporim în ea, avem la îndemână ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfântului Duh, care este puterea darului ce izvorăşte din Duhul Sfânt, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi în noi. Învăţătura Bisericii noastre afirmă că acelor creştini, sau chiar unor persoane din Vechiul Testament, care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat plini de desăvârşire în viaţa religioasă şi morală, şi care, după trecerea lor la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer, gustând o parte din fericirea pe care o vor primi deplin după Judecata Universală, li se cuvine o cinstire şi o închinare relativă, manifestată în sărbătorile consacrate lor, în bisericile ridicate în cinstea lor, în preamărirea vieţii şi faptelor lor, în slujbele rânduite de Biserică în cinstea şi pomenirea lor, în venerarea moaştelor şi icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci lui Dumnezeu pentru noi. Să realizăm faptul că Harul îl dobândim şi îl menţinem prin Sfintele Taine, prin rugăciunea personală, prin rugăciunile şi binecuvântările Sfintei Biserici. Întotdeauna, Mântuitorul ne invită cu iubire pe calea Lui şi ne cheamă la El, zicând: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Rămâneţi întru Mine, spune Iisus Hristos, şi Eu voi rămâne intru voi. Căci precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită; aşa nici voi, dacă nu rămâneţi întru Mine. Eu sunt viță, voi mlădiţele” (Ioan 1s, 4). Așadar, vedem prea bine, ce raport strâns este între noi şi Dumnezeu! “Cine rămâne în Mine şi Eu rămân în el, acela aduce roadă multă. Fără de Mine nu puteţi face nimic”!(Ioan 15, 5). Cu alt prilej, Mântuitorul se roagă Tatălui Ceresc, zicând: “Sfințeste-i, Doamne, cu adevărul Tău, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17, 17).
Deci, oameni buni, oameni de toate națiile, curăţaţi-vă sufletele prin ascultarea de adevăr şi nefăţarnica iubire de fraţi şi iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile, ca să deveniţi, prin Duhul Sfânt, seminţie aleasă, preoţie împărătească şi neam sfânt, popor ales al lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea
