Un om de cultură – Pompiliu Marcea

477

Îmi amintesc despre zilele când venea în sat „ Pompilică a lui Marcea” ,cum îi spuneau sătenii; să-şi vadă mama, fratele şi sora şi pe „mamele” şi nepoţii, căci erau trei, apoi, patru.

Îi plăcea să revadă şi să mai străbată locurile, pe unde, copil fiind, le călcase cu picioarele goale, îmbrăcat într-o cămaşă, de in sau cânepă, după caz. cu capul gol şi pantaloni scurţi. Probabil că-i erau foarte dragi, aceste locuri, de se întorcea şi vroia să le vadă. În sinea lui, constituiau momente, de „descărcare”, de deconectare, de încărcare a „bateriilor” pentru mai târziu.
Îi plăcea, mai ales, să meargă şi să observe natura în plenitudinea ei, vroia să vadă locurile unde era trimis cu animalele, la păscut, să vadă dacă grâul a crescut atât de mare ca pe vremea când era mic şi făcea cârstăţi sau legături pentru snopi de grâu, vroia să vadă „aria” de treierat, să vadă dacă copacii şi-au mai „spus” câte ceva despre lumea care se perinda pe sub coama lor.
Trecea, şi o lua dea lungul Criceanului, de la vale, de la moşia lui Gheban, până la şosea .Şoseaua era drumul ce ducea de la Târgu–Jiu la Vâlcea. Criceanul era şi este un pârăiaş care izvora, de undeva din Gorgania şi-şi aduna apele şi din micile „izvoare” care musteau de pe versanţii albiei şi care, pe vremea aceea nu prea seca, ca acum, vara în zilele noastre. Avea peşte, pe care uneori îl prindea la vremea copilăriei. În aceste peregrinări îi trec, prin cap, fel de fel de gânduri. Întrebat, când se întorcea, răspundea: „Am făcut o plimbare, care mi-a priit foarte mult şi m-a bucurat. Mulţumesc celui de,,sus’’ că mai există şi armonie”.
De ce spun „îmi amintesc!” Pentru părinţii mei, bătrânii şi vecinii din sat, dădeau vestea” : a venit şi Pompilică a lui Marcea, de la Bucureşti, pe la ai lui, e cineva acolo, ocupă funcţie mare’’. Şi acest lucru ne rămânea în minte!
În concepţia lor, sătenii îl vedeau ca pe un „Domn Mare”, cu studii, serviciu bun, profesor la Universitate, fiind „ Cineva”, acolo, la Bucureşti. Pentru ei „a fi cineva” era ceva deosebit şi impunea respect. Respect pe carei-l acordau şi lui „domn’ Pompilică”.
Numai cei care discutau cu el, sau iniţiau un dialog, fie mai scurt, fie mai de durată, despre vremuri şi oameni, mai aflau câte ceva interesant, deosebit, de reţinut, ce se mai întâmplă în capitală şi în lume..
Ştiau că lucrează şi la o editură, de tipărit cărţi. În sat la noi, ştirile şi veştile veneau sau le aducea „Scânteia” şi „România liberă”; altele veneau de la cei spre Bucureşti, ori alte meleaguri şi care veneau în sat, pe la rude ori la părinţii care le-au dăruit viaţă. Poştaşul avea tolba plină cu ziare, mai la trei sau două case era câte un abonament; acum, în zilele noastre, dacă mai există 2-3 abonamente, în tot satul.Trist, dar adevărat! Radioul era element de lux. Deci, ştirile mai importante, mai deosebite, erau cele din ziare şi cele aduse de oamenii plecaţi spre alte zări, şi care se mai întorceau în sat.
Şi -Pompiliu Marcea- era unul dintre aceştia, şi venea în sat, mereu, cu câte o ştire de seamă. Puţini îl recepţionau la nivelul la care era dânsul!
Purta discuţii, mai ales, cu cei care erau plecaţi, ca şi dânsul în lume şi se intersectau în sat. Era un privilegiu să se întâlnească cu Niculaie Dobrorie, Ganea Pompilică, Costică Colibăşeanu, Arsenie Ion, Nelu şi Pompilică Gărăiacu, Ofelia lui Ciudiu, cu învăţătorii lui, VICTOR şi MARIA CIUDIN, cu Costică Mazilu şi alţii şi să discute la un nivel destul de elevat, chiar pretenţios, lucru pe care ceilalţi din’ mprejur prea puţini înţelegeau şi reţineau ceea ce ei comentau.
Moş Mazilu Costică a lui Leana, care avea radio, aflat şi acum în funcţiune şi era abonat şi la „România liberă” de la 1 ianuarie până la 31 decembrie şi în anul următor, îmi spunea, atunci: “Măi Costele, (către mine) ia vino şi citeşte aici”, (eram prin clasa a VI a la Şcoala de la Bobu, care acum nu mai este!, era o şcoală de prestigiu ); „este vorba de Marcea, cel de la Bucureşti”, „Hai, că citesc!”, i-am zis. Era anul 1965, dacă mi-aduc bine minte. Citesc: “Pompiliu Marcea. Viaţa şi Opera lui Ioan Slavici”.
Recenzia, sau cât am reţinut eu, atunci, era de bun augur. Aveam unele nelămuriri, cu toate că profesoara mea de limba şi literatura română – Berca Nicoliţa – ne iniţiase şi în a privi critic un text sau o carte citită-, (pentru că ne obliga să citim mult şi să-i prezentăm scurte consideraţii despre cărţile citite).
Am început să-l întreb pe moşul meu (Mazilu), zis şi moş Costică, „moşule ce să reţin?” Îmi zice: ”Costele, dacă vrei să cunoşti multe lucruri şi să înveţi, poate ajungi ca Marcea”. Pompilică, ăsta a ajuns om mare, cineva, acolo, la Bucureşti. Şi ascultă-mă pe mine, eu cunosc bine Bucureştiul! Nu-i uşor să se scrie, de tine, la ziar! Vei mai auzi multe despre Pompilică, acesta, a lui Marcea. A ajuns învăţat şi respectat, în Bucureşti.”
Şi moş Costică nu s-a înşelat. Pompiliu Marcea, după cum ştim cu toţii, cu acea monografie despre IOAN SLAVICI care a primit Premiul “B.P.Hasdeu” al Academiei Romane, s-a lansat în critica românească, de pe alte poziţii, mai constructivă, mai riguroasă, cu alte argumente, spărgând şi sfidând unele canoane în ale critici literare, care se menţineau, până atunci.
Prof.  Zălog Constantin

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here