*Andrei BREABĂN, DOMNII PARALELE, Vol.I, Două săbii într-o teacă, Editura SEMNE, București, 2021
*Andrei BREABĂN, DOMNII PARALELE, Vol. II, Cavalerul negru, Editura SEMNE, București, 2021
Motto: „Fondul însăși al existenței noastre este memoria, adică prelungirea trecutului în prezent, adică durata care este activă și ireversibilă.” – (H. Bergson)
Prima calitate a scriitorului sucevean, care nu se întreabă doar retoric, cum „s-ar fi schimbat istoria noastră a românilor, dacă s-ar fi întâlnit în aceea perioadă cei trei: Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș”, este că nu uită adevărul biblic: în fiecare cuvânt se află ceva sacru – cum credea, printre alții, și Mircea Eliade – ce ne interzice să facem din el un joc al hazardului. Faptul că „cei trei” nu s-au întâlnit ține de nenorocul României pitorești. Și eu am interogații insolubile de acest tip: cum ar fi curs a noastră istorie, dacă Ștefan cel Mare ar fi trăit să zicem 95 de ani, cât are acum, Elisabeta a II-a, regina Angliei? În istorie este nevoie de noroc, de minte, de Dumnezeu, de sabie și de continuitate. Cum s-ar fi perpetuat și înrădăcinat ideea de continuitate în istoria românilor? Trădarea, crima politică, șantajul, ipocrizia, permanenta emigrație, comploturile, ignoranța politică – se uită că politica este în primul rând o știință/ artă și apoi un înalt act patriotic sau de eroism – au făcut ca în Istoria românilor de la origini până în prezent, să se instaleze odată cu discomtinuitatea și principiul capul plecat sabia nu-l taie. Resemnarea mioritică!? Altfel spus, în Timpuri contemporane, „când străinul te tot paște, de nu te mai poți cunoaște”(Eminescu), în vremuri euroatlantice, când „vremea vremuiește veninul viperei” (Dumitru Brăneanu), suntem, cum spune autorul seriei de romane istorice – Legendele Moldave, Regatul Mușatinilor, Vitejii Măriei Sale, Regatul Nemuririi, Domnii Paralele – , în Dedicație, „la fel ca în timpul lui Alexăndrel Vodă și Petru Aron, nimeni nu știe cine îi conduce; în țară domnind haosul și legea bunului plac; stare de lucruri de care mulți profită fără să fie trași la răspundere.” Cei care ne conduc n-au niciun interes… Totuși, interesul poartă fesul!
O a doua caracteristică a aceluiași autor sucevean, ce scrie în ritmul lui Sadoveanu sau Balzac, este viziunea lovinesciană asupra istorismului, adică o concepție hipertrofică a valorii documentului brut. De aici autenticitatea/ veridicitatea și verosimilitatea docuficțiunilor breabăniene, ce-l vrăjește – estetic vorbind – chiar și pe un specialist al domeniului. Nu întâmplător, istoricul Cezar Dobre, profesor dr., notează într-o Prefață revelatoare pentru problematica transfigurată: „Exactitatea datelor istorice este impresionantă și arată o cercetare istorică de excelență, împletită cu dragostea față de domnitorii acelor vremuri. Dacă nu aș ști că întoarcerea în timp ar fi imposibilă, aș fi jurat că autorul a trăit contemporan cu evenimentele pe care le prezintă în romanul Domnii paralele.” Găsesc extrem de importantă această judecată a doctorului în știința istoriei, pentru că sugerează corelația: document – timp istoric – ficțiune – prezent etern. În opinia mea, acest romancier al trecutului, Andrei Breabăn, are ceva din simbolistica și orgoliul acelor magistrați ai Egiptului Cleopatrei, care chemau în judecată sufletul tuturor morților.
Am citit undeva că asemenea scriitori ce gândesc și scriu Cartea unei societăți care doarme – cred că nu există român care să nu se fi pătruns de sensurile din Imnul Deșteaptă –te, române – ar putea fi preceptorii oamenilor politici/ de Stat. Dar cine-i mai citește Doina lui Eminescu? Mă-ntreb, și am 1001 de motive să o fac, dacă mai avem oameni de Stat? Un Voltaire – cu inteligența și ironia-i recunoscute – ar fi spus despre Andrei Breabăn, acest profet întors spre trecut, că este Naratorul care face Memoriei românilor de pretutindeni, respirație artificială. Tragic, nu? Să fi avut dreptate Goethe, când spunea: a scrie istorie e un mod (elegant) de a te debarasa de trecut? Romanticul Mihai Eminescu alunecă sarcastic în vanitas vanitatum: „În zadar ne batem capul, triste firi vizionare/ Să citim din cartea lumii, semne ce noi nu le-am scris,/ Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare./ Măsurăm mașina lumii cu acea măsurătoare/ Și gândurile-s fantome, și viața este vis.” Spre deosebire de cele două genii, A. B. consideră istoria, precum A. France, o artă în care nu reușești să afli „adevărul” decât prin imaginație/ ficțiune, dar, în același timp, este și cea mai bună expresie a filosofiei concrete a istoriei. Probabil că și formația de jurist a scriitorului îl obligă să vadă în Istorie, pe „cel mai autentic dintre judecători” (Malraux) și să o considere drept cea mai folositoare dintre toate ocupațiile intelectuale…?
Desigur, cititorul pseudoeuropenizat se poate întreba (și bine face!) care este rostul acestor „domnii paralele”, care încep cu anul 6959 luna brumărel 16, a venit Petru voievod numit Aron și a năvățit asupra lui Bogdan voievod la Râoseni, vineri, în zori și i-a tăiat capul? Răspunsul este aparent simplu: pentru a se evita tragice catastrofe identitare pentru sinele poporului român sau a altor neamuri. Epoca modernă este plină de circumstanțe tragice, în care s-au petrecut și se petrec asemenea catastrofe. Secolul luminilor, revoluția franceză, secularizarea, ateismul, cele două invazii ale păgânismului (comunismul și nazismul), cele două conflagrații mondiale, fenomenul falsei globalizări etc., încât pare firească resurecția panteismului și a sadovenianismului, așa cum sadovenianizează Andrei Breabăn în mitologiile sale subiectiv-obiective, care adâncesc organic, și blagiano-gândirist, înțelesurile românismului, care încep odată cu dacismul, pentru a ajunge în „aminiri despre viitor”.
Indirect, autorul romanului Domnii paralele, vol I, Două săbii într-o teacă; vol. II, Cavalerul negru ne sugerează că nu întâmplător, în culturile/ societățile tradiționale, țările sunt puternice (China, Japonia, Franța, Italia, Germania, India, Spania etc.) sunt competitive, fac istorie. Ele au învins timpul, tocmai pentru că trăiesc din transmiterea miturilor și a riturilor sacre, care perpetuează ordinea socială, într-o înțelegere simbolică/ spirituală a devenirii Lumii. Metaforic vorbind, privirile în oglinda/ oglinzile trecutului ajută efectiv la crearea unei societăți ca împreună-gândire, ca împreună-simțire (trăire împărtășită), printr-o corelație organică cu tradiția, religia, mitologia, cultura și spiritul poporului român. Cultura organică asigură unicitatea și perpetuarea românismului văzut ca o stare de spirit activ-umanistă, în eternul și firescul război al religiilor, culturilor, civilizațiilor. Vizualizarea și actualizarea Istoriei considerată drept oglinda adevărului înseamnă perpetuarea tradiției, care avându-și rădăcinile într-un trecut imemorial se simbolizează pe sine și dobândește o valoare normativă pentru gândirea și conduita istorică a prezentului/ viitorului. Tradiționalismul, ca doctrină a adevărului istoric, actualizat în cărțile lui A. B., afirmă de fapt, coexistența și valoarea pluralităților tradițiilor, cărora autorul le caută, simultan, fundamentul și unitatea europeană.
Foarte bine și firesc mi se pare transfigurată în scriitură (v. vol. II – Capitolele Hirotonisirea lui Kir Ianulea, Limba slavonă în scrierea din Moldova, Crăciun cu năbădăi, Crăciun între prieteni, De Sfântul Vasile, Curtea Domnească de la Bacău) forța de credință în Dumnezeu, cea cu adevărat nereductibilă la nimic altceva și, deci, inexplicabilă prin vreo altă cauză din lumea aceasta. O astfel de Putere a credinței în Dumnezeu – prezentă într-un fel sau altul și în celelalte cărți ale scriitorului – perpetuează învățăturile spirituale ale neamului, de la cele de credință (ortodoxă, catolică etc.), la cele ale tradițiilor, mitografiilor etc. Romancierul insistă în scriitură, pe puterea spirituală care măsoară „supraviețuirea” în istoria Lumii, capacitatea de conservare și de propagare în timp și spațiu, a ființei și a identității etnospirituale specifice neamului românesc.
Puterea învățăturilor mântuitoare, providențiale, revelațiilor (naturale și supranaturale) din romanele lui Andrei Breabăn configurează o atitudine, tranșantă împotriva tuturor agresorilor și agresiunilor ideologiilor de ieri, de azi și de mâine, care, în ignobila lor egolatrie, cred că vor putea să alunge din România și din sufletul oameilor, credința și mitul Binelui, Frumosului, sentimentul istoriei, al apartenenței de neam și amintirea/ memoria unor voievozi precum Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu etc. Cea mai mare reușită a scriitorului este – în opinia noastră – revelarea cu subtilitatea și accesibilitatea necesară, a diferenței dintre mitologie și teologie, dintre mitos și teos, dintre fapta mitică și fapta teotică. Dacă prima s-a petrecut într-un timp/ spațiu mitic și poate fi povestită după, cea de-a doua se petrece permanent într-un timp sacru, este mereu actualizată și actualizabilă, cu fiecare om în parte, în fapta fiecărui om, ceea ce ne sugerează scriitura: – Dumnezeu este în fiecare, în sufletul și în faptele fiecăruia. Și în mitologie/ istorie, arte, literatură etc., dar și în teologie, Binele este un impuls. Pe acest „impuls” al Binelui mizează întreaga narațiune din cele două volume. În viziunea mitologiei și a istoriei, binele este un mod de a fi exemplar și, deci o normă, un model cvasietern, este adică un fapt de memorie, de istoriografie transfigurată, după necesități compoziționale și de problematică, în Domnii paralele.
În cele două volume este sugerat și binele în lumina teologiei – binele lăuntric, o latență a sufletului fiecăruia ce pulsează și se integrează în ritmul Sufletului cosmic și al Binelui nesfârșit, de fapt a Duhului Sfânt Atotproniator. Hirotonisirea Mitropolitului Moldovei descrisă și narată cu o autenticitate de scriitor religios, ce surprinde cu veridicitate animozitățile dintre cele două Biserici creștine, ortodoxă și catolică, generate – printre altele – de Taina Euharistiei. Revelator în acest sens este chiar Cuvântul evanghelic al lui Kir Teoctist. Merită citatat nu doar pentru a conștientiza arta scriitorului, ci și pentru a înțelege puterea învățăturlor spirituale ( puterea/ forța de credință, insuficient și ineficient cercetată, imposibil de monitorizat): „Kir Teoctist deschide Sfânta Evanghelie și continuă să vorbească: – Sfântul Evanghelist Ioan ne amintește despre o predică ținută de Iisus, apostolilor, după ce a înmulțit cele cinci pâini și doi pești cu care a hrănit pe cei cinci mii de bărbați ce erau de față la predica de pe munte. Sfântul Evanghelist nu spune răspicat că acele nu erau pâini nedospite, ci pâini obișnuite, făcute din orz. După acea predică, Iisus și apostolii au plecat la Capernaum unde, fiind urmat de de mulțimea celor care au văzut minunea, îi mustră pentru faptul că Îl caută nu pentru că au văzut minuni, ci pentru că au mâncat pâine și s-au săturat. Îi sfătuiește pe cei de față să umble nu pentru pâinea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viață veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El l-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl. Observând nedumerirea ascultătorilor, Mântuitorul le explică: Eu sunt Pâinea Vieții, cine vine la Mine nu va flămânzi, și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată! Amin, amin grăiesc vouă: cel ce crede în mine are viață veșnică. Eu sunt Pâinea Vieții…” Se pare că nimic nu nedumerește și nu înspăimântă mai mult pe om, decât lucrurile pe care nu le înțelege. Decât Tainele! Minunea lui Iisus cu cele cinci pâini și doi pești a demonstrat ceea ce era de demonstrat, dar nu a dovedit nimic. Autorul lui Faust considera minunea – copilul iubit al credinței, realitate a ceea ce speri, dovada a ceea ce nu vezi.
„Minunea” întâmplată în Istoria Moldovei/ României, lasă să se înțeleagă autorul „Domniilor…”, este/ devine vizibilă odată cu coborârea lui Dumnezeu prin întrupare (Kenoza – Dumnezeu nemuritorul s-a făcut pe Sine muritor, „cu moartea pe moarte călcând”, înviindu-Se pe Sine din moarte și „celor din mormânturi viață dăruindu-le”). De fapt, în creștinism și în arte, Timpul, în toate clipele lui, se sprijină pe eternitate. Durata fiind ireversibilă și activă confirmă că Învățăturile spiritului și ale mitologiei transfigurate în Cavalerul negru pare să argumenteze spusa lui Spengler despre creștinism – „singura religie din Istoria universală în care o soartă omenească a prezentului nemijlocit a devenit simbol și punct central al întregii creații”. Implicit și a Istoriei neamului românesc, pe care Andrei B. o actualizează mitico-sacru, în seria romanelor istorice. Narativizează și fictivizează implicit dragostea de invizibil, încrederea în imposibil, în improbabil, credința în cel ce este nemuritor care S-a făcut muritor și în cel ce-a murit și a inviat din morți, în fenomenul de asicronie completă, totală, fără precedent în istoria umanității.
Unsul Domnului este cea mai teribilă taină – comentează IPS Bartolomeu – este cel ce se face axul lumii recreate, iar lucrarea aceasta se săvârșește prin Persoanele Treimice: „deosebite în egalitatea ființială:Tatăl, Cel ce unge, Fiul cel ce este uns, și Duhul, ungerea însăși”. Romancierul A. B. face din Biserica Ortodoxă „axul” Moldovei/ României recreate/ reunite. Exprimă altceva, evlavioasele cuvinte ale rugăciunii: „Duhul Sfânt este dragostea care se revarsă în toate sufletele care îl iubesc pe Dumnezeu. De aceea te rugăm, Prea Milostive Doamne, învață-ne pe toți, dar mai ales pe sfinția sa Kir Theoctist, să trăim după voia Ta, să Te cunoaștem în Lumina, Dragostea și Înțelepciunea Ta! Dă-i, Milostive Doamne, puterea să învețe de la Fiul Tău cel iubit ce este smerenia și, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, să devină un bun păstor de oameni, care să îndrume poporul Moldovei spre calea dreptei credințe și a mântuirii!”. În această Rugăciune este exprimată indirect viziunea lui Andrei Breabăn asupra Istoriei Moldovei – simultan creație a Sfintei Tremi și a românilor ce merg pe „calea dreptei credințe și a mântuirii.” Cel puțin patru teze reconfimă lectura celor 23 de cărți ale autorului sucevean (ultima: Și dacă ar veni…): 1. Un popor de credincioși este un popor cult. De ce se uită acest adevăr – de noi în primul rând? 2. Mitologia, Teologia și Artele nu se exclud, dimpotrivă coexistă și se potențează reciproc. 3. Nici un scriitor nu se poate sustrage patriei și credinței sale. 4. Nu poți să fii Om întreg, fără să fii o ființă culturală, adică fără să fii creștin, să poți trăi și iubi spiritual, în „Ierusalimul Ceresc din România”/ Bucovina – am folosit chiar limbajul lui Andrei Breabăn, despre care am auzit că nu este membru în Uniunea Scriitorilor?! De tot ceea ce ni se întâmplă, să fim oare vinovați doar noi…? Succintele glose critice, dacă ați avut răbdarea și timpul să le traduceți, s-au referit la Evenimentele dintre anii 6959 – 6966, dar și la Evenimentele din perioada 1989 – 2021; durata rămâne activă și ireversibilă, și, totuși, Istoria se repetă! Nu și literatura despre ea.
Petre ISACHI
