24 Ianuarie (I) – Conferință rostită la societatea studenţilor în litere şi filozofie la 24 Ianuarie 1904 de Andrei Rădulescu

271

Onorat auditor,

Azi se împlinesc 45 de ani de când s’a săvârşit cel mai însemnat act pentru formarea statului nostru: azi sânt 45 de ani de când s’a pus temelia României moderne. Temelia a fost solidă, edificiul s’a ridicat maestos şi, în acest sigur şi trainic locaş, noi, adăpostiţi de vijelii şi furtuni, sărbătorim fapta părinţilor noştri. Ca la o sărbătoare sfântă, cu sufletul curat, am venit aici să pomenim şi s’ascultăm iarăşi ceva din faptele săvârşite atunci, căci înţelegerea trecutului şi sărbătorirea zilelor mari e datoria oricărui român şi mai ales a noastră, a studenţimei. E o mândrie pentru noi că serbăm aniversarea societăţei noastre tocmai în ziua cea mai însemnată pentru români. Marele principiu înfăptuit azi să ne fie deviza, din consecinţele punerii lui în practică să-1 înţelegem şi să-l apreciem, din faptele îndeplinite atunci să tragem învăţăminte frumoase și folositoare.
La 24 Ianuarie 1859 într’o Sâmbătă ca azi s’a îndeplinit unirea Ţărei-Româneşti cu Moldova.
Poporul cu aceeaşi origină, cu aceeaşi limbă, în sfârşit aproape cu aceeaşi viaţă, astăzi s’a înfrăţit în faţa lumei, astăzi a format un singur trup după cum era un singur suflet. Şi trecut şi situaţie geografică şi unitate de suflet, totul spunea că aceste popoare trebuesc să fie unul. Naturală era unirea, curioasă desunirea; şi dacă istoria nu ne-ar spune, nu ne-am putea explica această curiositate. Totuşi, dacă o unire politică a întârziat atâta vreme, viaţă frăţească a existat, legături strânse s’au continuat în toate epocile.
De la naşterea celui mai tânăr, Moldova, încep relaţiile între cele două ţări. Când voinicii lui Dragoş cuceresc frumoasa ţară a Moldovei din stăpânirea zimbrului turbat, Tătarii, Alexandru Vodă al Valachiei luptă şi el contra acestora. Conştient sau inconştient el ajută la întemeierea Țării surori. Dacă nu mai putem admite azi că Bogdan al Moldovei se trăgea din Basarabii dela Romanaţi – deci unitate dinastică pentru ambele ţări de la început – putem afirma cu oarecare siguranţă că menţinerea independenţii lui faţă de Unguri-şi deci întemeierea propriei vieţi a statului moldovenesc – se datora şi sprijinului ce l-ar fi avut de la Domnul muntean. Şi de aci înainte, aceeaşi soartă le aştepta, aceeaşi inamici aveau, aceleaşi acţiuni trebuiau să săvârşească. Oricare, dintre stăpânitorii cuminţi ai lor, pricepea că duşmănia între ele însemna pieirea amândorura. Câteva exemple—căci nu e locul şi timpul a intra în amănunte asupra relaţiilor dintre ele — ne vor dovedi cele spuse. Mircea cel Mare încheie un tratat de alianţă cu regele Poloniei contra regelui Ungariei, având în vedere şi apărarea Moldovei(1. Tot el, mai târziu, goneşte pe Iuga Koriatovici şi ajută la suirea pe tron pe Alexandru cel Bun, tocmai pentru că vedea, cu mintea lui de multe şi înţelepte lucruri coprinzătoare, că Ţara-Românească cu un duşman în Moldova e ameninţată în existenţa şi dezvoltarea sa.
De ce Ştefan cel Mare, o personalitate aşa de măreaţă pentru întreaga creştinătate, care vestea lumei creştine că el va lupta până la moarte contra păgânilor, gă¬seşte de cuviinţă să verse atâta sânge în luptele cu Muntenii? De ce goneşte pe Radu cel Frumos şi de ce apoi vine şi contra lui Laiot şi a lui Ţepeluş? Capacitatea lui de geniu militar şi om politic îi spunea că un favorit al Turcilor în Ţara Românească înseamnă moartea pentru ţara sa; un aliat al lui în Muntenia înseamnă cel mai bun sprijin contra duşmanului creştinilor, cel mai sigur ajutor şi pe care putea pune mult mai mult preţ decât pe toate vorbele goale ale Apusului.
Câtă bucurie nu va fi simţit el când intră cu Vlad Ţepeş, triumfători în Bucureşti în toamna lui 1476 şi depun jurământul solemn de înfrăţire!
Câtă grijă de soarta domnului muntenesc nu se vede în o scrisoare a sa în care întreabă de „fratele” Vlad, de care se svonise c’ar fi murit!
Mihaiu Viteazul ţinteşte tot acelaş lucru să aibă un aliat, un prieten în Moldova nu doar că voia el a uni pe toţi Românii sub un singur sceptru. Asta a făcut-o pentru a-şi servi scopurile politice şi pentru-aşa a voit Providenţa – a întrupa măcar o clipă idealul Românilor, pentru a se urca pe o înălţime ameţitoare şi cu atât mai ademenitoare pentru visurile noastre.
Prietenie şi alianţă între cele două ţări, asta era politica înţeleaptă, impusă de toate consideraţiile şi urmată de marii noştri voevozi. Şi de s’ar fi urmat totdeauna ar fi fost un mare bine pentru neamul nostru. De câte neajunsuri şi umiliri n’ar fi scăpat; şi poate că măreaţa faptă ce sărbătorim azi ar fi fost de mult împlinită. Din nefericire s’au găsit şi suflete mici, dornice mai mult de domnie decât de binele ţării şi care au jertfit patimilor interesele neamului. Ce e mai dureros e că tocmai atunci-mai totdeauna-în ţara soră trebuia să se urce un om mic care nu-i înţelegea gândurile, nu-i ajuta ori îi devenea duşman. Şi nimeni nu putea şi nu-i făcea mai multe piedici decât acest domn-frate. Parcă era un făcut, cum zice poporul, parcă soarta ne prigonea şi ne prelungea suferinţele. Amărăciunea îţi umple sufletul, când citeşti spusele streinilor, care în admiraţia lor ridică la ceruri pe un Ştefan cel Mare şi când tot ei îți spun că acela, care ajută mai mult pe Turci şi care făcu mai multe neajunsuri Moldovenilor tocmai în momentul cel mai critic pentru Ştefan, fu Laiot şi cu Muntenii.
De o unire politică, de alcătuirea unui singur stat cum suntem azi – natural că nu putea fi vorba pe acele vremuri. Trebuia timp, trebuiau alte împrejurări şi motive pentru a se înfiripa mult mai târziu ideia unirei.
Dacă josnicele lupte pentru tronuri, sau cu duşmanii istovise vlaga poporului şi ne adusese în cea mai tristă stare şi dacă nu mai avem nici-un domn mare în ultimile secole, suferinţele comune ne-au apropiat mult.
Din vălmăşagul răsboaielor Ruşilor cu Turcii, din pierderea speranţelor în Austria şi Rusia şi graţie unui început de cultură românească am ajuns la ideea că numai prin noi înşine ne putem mântui şi putem trăi.
Din faptul că Turcii trimit domni fanarioţi în ţările noastre, că-i mută de colo colo, ca pe unii —cel puţin pentru câtva timp – îi lasă în ambele principate, că ne dau aceeaşi situaţie de la 1821 încoace şi pentru-că unitatea de cultură era acum o realitate pentru fruntaşi măcar, ne-am deprins să ne observăm cu atenţie, să ne apropiem mai mult pe toate terenurile, să ne convingem că avem aceeaşi origină, limbă, trecut şi deci că trebuie să avem şi acelaşi viitor. Ideea unirei exista şi avea rădăcini adânci în sufletele multor Români după 1821 şi de aci înainte apucă drumul realizărei.
Se ştie cum la 1830 unirea e propusă de un boier. Ruşii o primesc şi înscriu în Regulamentul organic un articol în acest sens, dar o lasă în părăsire când se propune şi un prinţ strein care să nu aparţină uneia din cele 3 mari imperii vecine. Partidul naţional al lui I. Câmpineanu o scrie în fruntea programului său şi se hotărî a lupta cu orice preţ pentru realizarea ei. Se vorbea şi se vorbise de unire, dar Divanurile ad-hoc sunt cele dintâi, care în zilele de 7 şi 9 Octombrie 1857, arătară în mod oficial Europei că Muntenii şi Moldovenii voiesc de aci înainte a trăi uniţi.
Diplomaţii însă la Paris nu țin seamă de această dorinţă esenţială a Românilor şi cum, din cauza intereselor lor sau din neînţelegerea lucrurilor, dau mai totdeauna soluţii neterminate, ne acordă numai o jumătate de unire.
În faţa hotărârii Europei trebuia să ne supunem şi să ne amânăm pentru altădată împlinirea dorinţei de care, tocmai pentru ca-i fusese nesocotită, poporul, aproape până în cele mai de jos straturi – fie din causa propagandei unioniste – se înflăcăra tot mai mult. Pretutindeni se striga încă: „Unirea” şi cu toate astea ştiau că nu pot decât să-şi aleagă fiecare ţară domnul său. Năzuinţa unioniştilor din ambele ţări nu mai era pentru moment decât să aleagă ca Domni pe unii dintre partizanii lor. Convenţiunea de la Paris introdusese o nouă viaţă: trebuia să asigure ei această viaţă printr’un om nou, un om al ideilor noui.
Ambii Domni fiind unionişti, ambii vor munci după aceleaşi norme, călăuziţi de acelaşi ideal, ambii vor lucra în sensul realizărei unirei şi poate vor veni timpuri mai bune când se va înfăptui şi aceasta. Un Domn dintre partizanii vechiului regim în unul din Principate ar fi nimicit cu totul speranţele partidului naţional, ar fi adus piedici celuilalt Domn în reformele sale, ar fi creat – poate – un mai mare abis între cele 2 Principate şi ar fi îndepărtat pentru mult timp Unirea.
Chiar alegându-se doui domni unionişti, realizarea unirei părea deocamdată amâ¬nată pentru alte vremuri. Acum rămânea în luptă: Trecutul şi Viitorul. De momentul prezent depindea victoria unuia sau altuia, de această victorie depindea intrarea României în viaţa contemporană a Europei sau rămânerea ei încă mult timp în viaţa sa orientală, medievală. Şi vedem prea bine prăpastia ce era între una şi alta. Trecutul – după cum ne spune o gazetă a timpului – însemna: desbinare şi poate iarăşi lupta între cele două ţări, autonomia sdrenţuită, umilirea complectă în afară, guvernul ţării în mâna streinilor, toate drepturile, toate scutirile şi toate foloasele pentru o singură clasă de câteva familii, iar pentru restul naţiunei toate poverile, angaralele, plăţile şi suferinţele; libertatea numai pentru cel mai tare, dreptul rezemat pe „aşa voim”. Asta era trecutul şi asta nu mai era de suferit.
Astfel fiind românii trebuiau să lupte din răsputeri pentru alegerea a 2 unioniști. Întreruptă legătura între fruntaşii partidului unionist, care se visaseră o clipă că-şi vor da mâna frăţească la Focşani, trebuiau să muncească fiecare acasă la dânşii şi încălziţi de vedenia marelui act ce-1 întrevăzuseră şi-1 serbaseră în adunările lor de înflăcăraţi studenţi la Paris sau altundeva, să-şi cheltuiască ultima măsură de energie pentru a îndeplini măcar primul punct al programului lor: învingerea acestui trecut păcătos.
Primul pas a fost dat să-1 facă Moldovenii. S’a întâmplat ca ei să termine alegerile de deputaţi mai curând şi astfel să vie şi ziua de alegere a Domnului. Oamenii partidului naţional erau însă prea visători, prea idealişti. Oricât de cumpătaţi şi înţelepţi deveniseră din tinerii înflăcăraţi de la 1848, trăiau prea mult cu visuri. Până acolo mergeau cu dragostea pentru principiul unirei şi al vieţei noui încât uitaseră că acest principiu spre a fi înfăptuit cere un om şi ei sânt datori să fixeze pe acel om.
Asta se observă şi la Munteni şi la Moldoveni. Astfel venise ziua alegerilor şi ei n’aveau un candidat. De altfel nu numai din motivul de mai sus nu-şi fixaseră un candidat. De fapt ei nu alcătuiau un partid cu o deplină unitate de vederi. Viitorul a arătat că erau adunaţi şi ţinuţi strâns numai de principiul unirei; imediat ce pătrundeai mai adânc. în sufletul lor, nu mai era unitate. Găseai reuniţi oameni de părerile cele mai deosebite, mai ales în ches¬tiunea ţărănească, a cărei rezolvare se impunea cât de curând.
Oricum ar fi fost alcătuit partidul lor, din moment ce cu toţii voiau deschiderea unei noui ere şi un domn unionist, trebuiau să se coboare în lumea practică, să renunţe la ambiţiuni şi interese şi să-şi fixeze o candidatură.
Se ştie în ce moment critic ajunseseră unioniştii moldoveni, când adunaţi în seara de 3, 4, Ianuarie 1859 la Elefant, discutară până la 12 şi nu se pronunţară pentru nici una din multele candidaturi ce se iviseră. Deja ei aveau majoritatea în Adunare căci din cauza luptelor contra caimacamului Catargii perduseră multe locuri în timpul alegerilor. Oricâtă muncă ar fi depus ei, oricâtă putere de convingere ar fi avut, lumea, proprietarii mari şi mici şi orăşenii, care-şi trimitea reprezentanţi în Adunare, era încă prea mult legată de trecut prin idei, prin tradiţiuni şi mai ales prin interese ca să poată renunţa la toate astea de bunul plac al unioniştilor. Afară de asta era corupţiunea. Fostul Domn Michail Sturza, răspândise milioane — ne-o spune consulul francez Place2) — pentru a-şi face partizani: şi de ar fi venit în ţară numai cu puţin timp mai ‘nainte ar fi avut — poate — mulţi. Întîmplarea a făcut să întârzie şi tot odată să se certe cu fiul său Grigore, care apucase mai de vreme calea propagandei şi-i luase câţiva partizani. Chiar aşa sosit târziu în ţară, dacă s’ar fi unit tatăl cu fiul, trecutul ar fi învins, de unire nici n’ar mai – fi fost vorba. Faţă cu aceste greutăţi partidul naţional nu era perfect unit, nu avea un candidat.
O inspiraţie divină — nu-i mai zic întâmplare — puse în gura lui Pisoschi în acea noapte tocmai la ora 12, oră de mistere, un nume scump prin trecutul său, un nume care nu jigni pe nimeni dar linişti pe toţi, numele lui Cuza. Norocul — căci anul 1859 ne aducea mult noroc — trebuia să mai ne dea ceva: “să împiedice până în ultimul moment unirea între tată şi fiu, cea ce se şi întâmplă şi până acolo merse ura dintre ei, încât Grigorienii cei dintâi şi Mihăilenii în al doilea rând dădură şi ei voturile candidatului partidului naţional. Astfel în ziua de 5 Ianuarie 1859 Adunarea Moldovei, cu unanimitatea voturilor – fapt neauzit (3 – alese ca Domn pe Alexandru Cuza.
Când te gândeşti la starea partidului naţional, la tăria şi mijloacele candidaţilor opuşi, nu prea poţi înţelege, nu-ţi vine a crede cum a fost posibilă alegerea lui Cuza. Cum a orbit patima până într’atât pe Grigore sau pe Michail Sturza ca să dea voturile unui adversar în loc de a se uni amândoi?
Cum au rezistat deputaţii partidului naţional sau ai lui Gr. Sturza la încercările de atracţie ale lui Michail Sturza? Toate acestea nu le poţi înţelege dacă nu te gândeşti la puterea ce poate avea o idee mare, un sentiment nobil asupra indivizilor şi dacă nu recunoşti şi puterea destinului.
Dorul de o viaţă nouă pentru fericirea patriei la unii, ambiţia la alţii, aşa-i transformase într’o clipă, căci clipă erau cele câteva luni de fierbere, încât deveniseră stânci de granit de care se loveau în zadar bulgării de aur ai bogatului Domn. Consulul francez V. Place într’o depeşă către comitele Walewski, după ce arată mersul alegerei, despre care zice că a surprins pe toată lumea şi pe ales mai mult decât pe oricine, spune: „Dar e ceva mai remarcabil încă în acest rezultat. Pentru prima oară în Moldova, o alegere s’a făcut fără să se fi cheltuit un galben. Nu au lipsit cu toate acestea încercările şi sânt mai în stare decât oricine să afirm că principele Mihail Sturza nu s’a dat înapoi a oferi mai multe milioane pentru a cumpăra voturi. Pretutindeni a fost respins. Acest fapt trebue atribuit bunelor efecte produse de ultimul Divan ad-hoc şi mai ales de luptele care l-au precedat. Nivelul moral s’a ridicat de sigur aici. S’a înţeles în sfârşit că sânt principii care trebuiau să răuşească şi nu s’a dat înapoi dela jertfe pentru a se ajunge acest scop.
Alegerea colonelului Cuza este triumful complect al ideilor unioniste şi liberale, contra vechiului sistem de corupţiune care şi-a trăit traiul”4).
Din cutare sau cutare cauză victoria era asigurată în Moldova. Dar asta nu însemna pentru unirea ce sărbătorim azi de la legi noui—cum îi zicea Kogălniceanu – 5), ca va lupta după puteri pentru îndeplinirea Unirei.
Unionist fusese însă şi predecesorul său Gr.Ghica şi totuşi unirea nu se făcuse.
Bucurie mare – însă – coprinse pe Moldoveni6). Entuziasmul şi bucuria lor se explică prin aceea că reuşiseră a pune în fruntea Țării pe unul din acei ce simţeau căldura idealului românesc, înţelegeau nevoile poporului şi situaţia ce se crease Românilor prin convenţie.
Muntenii împărtăşiau şi ei bucuria Moldovenilor şi la rândul lor pentru moment nu doreau de cât aceeaşi izbândă, adică un domn din partida naţională, un om nou. Gazetele muntene se întreceau în a felicita pe Moldoveni. Comitetul electoral naţional din Bucureşti trimite o depeşă Domnului moldovean. Bucureştenii organizează sub conducerea lui Rosetti un banchet pentru sărbătorirea victoriei7): iar „Românul” ziarul lui Rosetti termină un articol entusiast, din care respiră posibilitatea unirei strigând : „Să trăiască Prinţul Alexandru”8).
Moldovenii în schimb pretutindeni cer o Românie unită. Tinerimea, negustorii prezentându-se Domnului îi strigă: ..Să trăiască Unirea”9).
Neofit Seriban în cuvântarea sa din 5 Ianuarie zice:
„Credinţa naţiunei române n’a fost, nu este şi nu va fi decât unirea Românilor într’un singur stat, singura ancoră a mântuirei sale, singurul port în care poate scăpa corabia sa naţională de furtuna valurilor ce o împresoară”10).
Dela vorbe unii voiau sa treacă la fapte. Anastase Panu propuse Domnului, sincer sau nesincer — cum zic unii — să meargă cu guvern şi armată în Muntenia.
De teama complicaţiilor exterioare, a agitaţiunilor ascunse care isbucniră în cunoscutul complot din 14 Ianuarie atribuit Beizadelii Gr. Sturza. Domnul ca om cu-minte nu grăbi lucrurile, iar nu de teamă că ‘şi vor îneca domnia în apele Buzăului.
Cei mai mulţi însă nu mai sperau, acum cel puţin, realizarea unirei.
Steaua Dunărei în 8 Ianuarie zice: „Curaj şi credinţă, naţiune română; nu avem unirea dar avem pe tron un unionist zelos. Dacă Dumnezeu va ajuta şi pe fraţii noştri de dincolo de Milcov a avea un asemenea, vom putea în curând cufunda glasurile noastre în o singură strigare, mare şi frumoasă ca şi viitorul ce ea ne deschide: vivat România unită”11).
Pentru moment rămânea dar ca să se aleagă Domnul Ţărei Româneşti. Nu-i prin nimic dovedit că partidul naţional de aici amânase alegerea pentru a afla rezultatul alegerei Moldovenilor. Alegerea s’a amânat de Caimacamii Ţării româneşti pentru că nu se făcuseră alegerile de deputaţi mai de timpuriu, afară de asta ei erau adversarii partidului naţional şi prin urmare nu se poate admite c’au amânat alegerile spre a servi planurile acestora. (Va urma)
Acest interesant material ne-a fost pus la dispoziție de Doamna Domnica Dijmărescu. Împreună cu Ion Popescu-Brădiceni am dorit să păstrăm spiritul timpului. Dan Gr. Pupăză.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here