1957 și moartea lui Brâncuși

431

I se organizează expoziţii la New York, Palm Beach – Florida şi la Philadelphia.
Îşi pregăteşte singur, în cimitirul din Montparnasse, o lespede de piatră pe care îşi scrie numele şi anul naşterii sub semnul unei cruci. Ucenicii îi vor dăltui data morţii.
„I se apropia sfârşitul când soţia şi fiica mea, care avea pe atunci unsprezece ani, s-au dus să-l vadă. Şedea în pat cu căciula pe cap şi toiagul la îndemână. Soţia mea se emoţionează ori de câte ori îşi aminteşte de această ultimă întrevedere. Când Brâncuşi o zări pe fiica mea, îl cuprinse o emoţie adâncă şi, jumătate în serios, jumătate în glumă, îi făcu o declaraţie de dragoste. Ce bine face că poartă părul lung! Ce frumoşi ochi are! Venerabilul cu barba albă îi luă mâna într-a lui şi-i spuse cu multă afecţiune: «Draga mea, te-am aşteptat toată viaţa. Sunt fericit c-ai venit. După cum vezi, acum sunt foarte aproape de bunul nostru Dumnezeu – n-am decât să întind mâna şi să-l prind». Apoi deschise o sticlă de şampanie pentru a sărbători logodna.” (Eugen Ionescu – „Spre începutul lucrurilor”, în revista Secolul XX, nr. 3/1967).
Pe 16 martie, la Paris, moare Constantin Brâncuşi. Prohodul are loc pe 19 martie la Biserica Română Ortodoxă din Rue Jean de Beauvais, unde a cântat în strană peste 40 de ani. I se aduc elogii funebre de către Jean Cassou, Georges A. Salles şi de către Basil Munteanu.
„Viaţa omului e scurtă dacă priveşti înapoi. Dar e o greşeală să faci asta. Timpul nu înseamnă nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut e important. Şi aici – era prea slăbit pentru a-şi întoarce capul sau pentru a ridica mâna – aici e munca mea, aici simt sculpturile mele. Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te odată la ele. Le părăsesc acum – Râse uşor – Dar nu pot să le părăsesc de vreme ce ele sunt eu. Da, da. Sunt eu. Du-te şi uită-te la ele. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuşi acolo. Îţi vor vorbi chiar cu vocea mea. Îţi vor spune gândurile, sentimentele mele” (Petre Neagoe – „Sfântul din Montpamasse”, Editura Dacia, 1977).
„Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea, iar material că voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea…” – cuvinte adresate Episcopului Teofil Ionescu la 16 martie, la împărtăşanie.
Este înmormântat în cimitirul din Montparnasse.
Apare cartea „Brâncuşi” la editura Alee Tirani din Anglia, semnată David Lewis.
„În cei 53 de ani petrecuţi în Franţa, din 1904 până la sfârşitul vieţii sale, în 1957, Brâncuşi n-a primit nici o comandă de monument de la Statul Francez, nici un premiu, nici o distincţie oficială la Paris. Ca şi Rodin, Bourdelle, Maillal, Jean Arp sau Zadkine, el n-a fost ales membru al Academiei de Belle Arte de la Institutul Franţei, cinste de care s-au bucurat atâţia sculptori mediocri, asupra cărora s-a coborât vălul uitării.” (Ionel Jianu)
Criticul Christian Zervos tipăreşte o colecţie de omagii despre „Sculpturile, pictura, frescele şi desenele lui Constantin Brâncuşi” la Cahiers d’ Art.
La Milano, poetul Ezra Pound tipăreşte eseul-album „Brâncuşi”.
Horia Muntenuș, Dincolo de Brâncuși, Editura Gedo, Cluj-Napoca, pp. 83 – 84
Prof. pensionar, Teodor Voicu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here